21 septembrie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

A REÎNVIAT „MESAGERUL BUCOVINEAN”!

1 iulie 2013 р. | Categorie: Noutăţi

Laudă şi onoare fiinţelor optimiste, celor care nu-şi pierd nicicând speranţa! Fiind o fire înclinată mai mult spre pesimism, am o admiraţie deosebită pentru antipozi – iremediabilii optimişti, romanticii numiţi şi nebuni frumoşi, deprinşi să meargă drept la ţintă, să-şi atingă scopul oricât de mari le-ar fi obstacolele din cale. Ţinând în mână un proaspăt exemplar, într-un format neobişnuit, al „Mesagerului bucovinean” (anul VII-XI, nr. 1-20), l-am inclus în cohorta marilor optimişti demni de laudă şi pe Ştefan Hostiuc, redactorul-şef al respectivei ediţii, care a redat viaţă nouă şi veşmânt de zile mari acestei originale reviste de cultură pentru bucovinenii de pretutindeni.

Totodată, mi s-a făcut într-un fel ruşine pentru gândurile şi părerea, hai să-i zic mai delicat, nu chiar bună privind asigurările sale că neapărat va edita revista. Auzindu-le în repetate rânduri, începusem să cred că s-a învăţat şi el să spună minciuni, fălindu-se, după moda de la noi, în deşert.

Dar, ca să fie clar despre ce e vorba şi de ce mă interesa atât de mult apariţia „Mesagerului bucovinean”, se cere o deschidere a parantezelor. În anul 2003, când a fost fondat „Mesager bucovinean” ca publicaţie trimestrială a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina – Filiala Bucureşti, directorul George Galan m-a inclus în colegiul de redacţie, făcându-mă responsabilă de pagina „Corespondenţă din Cernăuţi” (mai târziu – din nordul Bucovinei). De fiecare dată, răspundeam cu plăcere la solicitările directorului publicaţiei, şi nu numai din cauză că el era foarte insistent, ci mai ales datorită simpatiei pentru acest domn elegant. Era cu neputinţă să-i refuz colaborarea, chiar şi atunci când, din cauza lipsei de finanţe, numerele apăreau cu mare întârziere, astfel articolele expediate pierzându-şi actualitatea. Cu delicateţea ce-l caracteriza, colonelul George Galan mă liniştea, etalând argumentul că pentru bucovinenii din Bucureşti şi din alte părţi ale lumii, unde ajungea revista, mai mult decât „actualitatea” contează mesajul, emoţiile transmise, deoarece pentru ei prezintă interes tot ce li se întâmplă românilor din partea înstrăinată a Bucovinei. În ultimii ani publicaţia, care se ţinea pe entuziasmul corespondenţilor netitulari, văzând lumina tiparului graţie ajutorului material al membrilor filialei Bucureşti şi unor sponsori inimoşi, apărea mai rar, într-un timp dispărând cu totul din peisajul publicistic românesc. Totuşi, în speranţa că va revigora apariţia acestui „Mesager” al dorurilor, nostalgiilor şi durerilor bucovinene, George Galan continua să adune materiale, mă suna şi-mi solicita articole pe anumite teme. Ultima „comandă” a fost pe la finele anului 2011, rugându-mă să fac o retrospectivă a evenimentelor culturale din viaţa românilor nord-bucovineni – pe o perioadă de doi ani. Mi-a promis o pagină întreagă de ziar. La observaţia mea că „o pagină e prea puţin”, m-a asigurat că-mi oferă două…. Apoi m-a sunat de câteva ori, amintindu-mi de promisiunea dată. I-am trimis materialul, însă în locul confirmării am primit trista veste despre încetarea din viaţă a galantului George Galan, cel care a patronat cu atâta gravă şi părintească atenţie „Mesagerul bucovinean”, făcându-şi din propria casă un loc de popas pentru mulţi conaţionali dornici de a se reţine măcar o zi-două în capitala patriei străbune.

Între timp, „viaţa noastră culturală” îşi urma cursul – când cu veselie, cântec joc şi voie bună, când cu triste rememorări, uneori şi cu izbucniri de revoltă patriotică… Scriitorul şi criticul literar Ştefan Hostiuc, care şi mai înainte redacta „Mesagerul bucovinean”, m-a asigurat că articolul meu numaidecât va apărea în paginile revistei, propunându-mi să-l completez cu succinte relatări despre manifestările cele mai semnificative. Astfel, retroproiecţia evenimentelor cu tentă naţională de pe parcursul „celor doi ani” s-a prelungit încă pe atâta, încât nu mai credeam că Ştefan Hostiuc va reuşi să revigoreze revista.

Am descris poate cu prea multe amănunte odiseea unui articol nu pentru a-mi pune în evidenţă propria persoană, lipsită de orice merite la apariţia noului număr al revistei. Am încercat doar să reproduc fragmentar printr-un exemplu mai bine cunoscut mie drumul anevoios prin care a trecut redactorul-şef, punând în lumină îndărătnicia lui de a nu se lăsa păgubaş.

Lipsa îndelungată a publicaţiei este compensată pe deplin, întrecând toate aşteptările cititorilor ei fideli. „Mesager bucovinean”, care se edita în opt pagini de ziar obişnuit, ne-a venit într-un impresionant format de revistă, cu 146 de pagini, viu ilustrată, pe hârtie velină (de cea mai bună calitate). De o ţinută elegantă prin excelenţă, frumoasă ca o fată mare pe dinafară, datorită executării poligrafice impecabile şi numeroaselor fotografii ce însufleţesc subiectele, revista este extraordinar de bogată în conţinut. Deschizându-se cu editorialul „Societatea pentru Cultură şi drama identitară a românilor bucovineni”, semnat de Ştefan Hostiuc, o bună parte a materialelor sunt consacrate celui mai important eveniment din 2012 – jubileului de 150 ani al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. La această rubrică îi vom găsi pe Mircea Irimescu, autorul a două studii de interes major („Istoria convertirii unei forme de socializare într-o formă de apărare continuă”; „Reuniunea română: un club elitist sau un proiect naţional?”), pe Lucia Olaru Nenati, confesând despre faptul de o conotaţie specială: cum Eminescu a condus-o la descoperirea Societăţii cernăuţene cu mult înainte de reînfiinţarea ei oficială în iunie 1990, la Gălăneşti. Merită atenţie consemnările lui Gheorghe Dolinski despre marcarea la Cernăuţi a jubileului Societăţii şi, îndeosebi, cuvântul de deschidere, rostit de Alexandru Hurmuzachi, la 19 aprilie (1 mai) 1862, la constituirea Societăţii. Argumentând necesitatea înfiinţării acestei Reuniuni şi invocând rolul culturii în prosperarea popoarelor, oratorul menţionează că Reuniunea inaugurată este cea mai vie mărturie că „…ne-am pătruns de necesitatea de a ne deştepta din amorţirea în care am zăcut un timp prea îndelungat şi a începe o viaţă nouă, mai că aş zice o viaţă vie, adică nu lâncedă, vegitatoare, pasivă şi deşartă ca până acum, ci deşteaptă, cugetătoare, încordată spre un scop măreţ şi serios, activ, cu un cuvânt: o viaţă morală şi de cultură. Iată carele este în general scopul acestei Reuniuni, scop nobil şi binecuvântat, scop de cultură, de propăşire înţelesuală, scop de pace şi de înfrăţire”.

Deşi sunt multe alte articole la care ar fi fost cazul să mă opresc mai detaliat (cronici literare, noutăţi editoriale, file de istorie, prezentări de carte, mărturii din infernul Golgotei Bucovinei etc.), nu de dragul cuvintelor frumoase am selectat citatul de mai sus. Obiectivele înaintate de înaintaşi sunt extrem de actuale şi în zilele noastre. Actualii lideri şi membri ai Societăţii cernăuţene pentru cultura românească, succesoarea celei fondate acum 150 de ani, nu mai trebuie să caute nimic nou, având un program de activitate bine definit încă la 1862. N-o să fac abuz de citate, deşi cu greu mă abţin şi de la alte decupări din respectiva cuvântare, unde fiecare cuvânt parcă ni s-ar adresa nouă, românilor de astăzi.

Am auzit din surse demne de încredere (nu e nici un secret – de la binecunoscutul bucovinean adoptat de Bucureşti, Eugen Patraş) că cineva din apropiaţii lui Ştefan Hostiuc, martori permanenţi ai strădaniei sale pentru a-şi realiza obsesia privind perpetuarea „Mesagerului bucovinean”, l-a sfătuit să-i aducă un exemplar şi lui George Galan la mormânt. Simbolic redactorul-şef al revistei a şi realizat acest act de cinstire a memoriei distinsului înaintaş. Or, degeaba îi elogiem la diverse manifestări şi scriem recviemuri înduioşătoare despre premergători, dacă nu le continuăm faptele. Fără succesori vrednici să le promoveze idealurile, marcantele personalităţi ale trecutului nu sunt decât ca nişte mumii egiptene expuse spre interesul turiştilor interesaţi de antichităţi.

Maria TOACĂ