11 decembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

FÂNTÂNA ALBĂ – IERUSALIMUL NEAMULUI ROMÂNESC

2 aprilie 2018 р. | Categorie: Golgota neamului

„La Fântâna Albă se închină/pietrelor şi umedei ţărâni /dulcea şi amara Bucovină /cu tot neamul nostru de români…” (Grigore Bostan). Şi în  duminica Floriilor, la 1 aprilie, în poiana Varniţa, la Fântâna Albă, din nou a plâns cerul cu lacrima amărâtei noastre Bucovine. După scurgerea a 77 de ani de la odiosul măcel, când, la 1 aprilie 1941,  chemaţi de dorul libertăţii, mii de români din satele de pe Valea Siretului au pornit  spre Patria lor istorică, pentru mulţi dintre ei acest drum fiind fără întoarcere,  căci, seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici, au rămas să zacă în câteva gropi comune, mulţi dintre ei fiind îngropaţi de vii, nu s-a schimbat aproape nimic, cu excepţia că umbra uitării se aşterne tot mai deasă peste lutul umedei ţărâni, îmbibat cu sângele martirilor sacrificaţi pentru Ţară,  că, din an în an, românii din înstrăinata noastră Bucovină vin să se închine la crucile rătăcite prin pădure şi buruieni, că din armata falnicilor brazi ce le străjuia neuitarea, crescută pe osemintele martirilor, au rămas doar trunchiuri pierdute prin mărăcini.

În ziua când ortodocşii prăznuiau intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim,  cu excepţia numeroşilor oaspeţi din Ţară, oficialităţilor ucrainene,  s-au închinat memoriei celor ucişi fără vină membrii Corului „Dragoş Vodă”, discipolii lui Iurie Levcic, membrii Societăţii publice „Golgota” a românilor din Ucraina, adunaţi în jurul preşedintelui Octavian Bivolaru, graţie căruia şi de data aceasta am avut posibilitate să ne deplasăm la locul martirajului neamului românesc. I-am întâlnit pe veşnic tânărul şi ferice, energicul patriot, octogenarul  Ionică Semeniuc din Hruşăuţii Volocii, care pe propria-i piele a simţit „raiul” adus de sovietici, fiind arcănit şi dus la munci silnice în Donbas, profesorul Ion Suceveanu din Suceveni, Gheorghe Poclitar, directorul Şcolii Medii Voloca, cu cumnatul Viorel Golovaci, care în fiecare an aprind o lumânare în neuitarea martirilor. Dis-de-dimineață a venit, cu o traistă mare plină cu colăcei, Dumitru Macreniuc din Crasna. Am primit şi noi colăcei de sufletul lui taică-său, Constantin, refugiat şi decedat în România.  Ceva mai târziu a ajuns şi prietenul său, Mircea Tovarniţchi din Suceveni, bunelul căruia a fost străpuns de baioneta unui grănicer sovietic, cu colaci şi sarmale au venit români din satele de pe Valea Siretului, unii membri ai Corului Bisericii „Sfântul Nicolae” din Voloca, etc.

În duminica Floriilor, la Fântâna Albă l-am întâlnit şi pe prietenul nostru de pe Facebook, Claudiu Vlad, sosit din Slobozia, judeţul Ialomiţa, străbunica căruia, Eufrosina Socolescu, văduvă cu 5 copii, s-a refugiat în România în martie 1944,  fratele căreia Iliuţă Cozac din Igeşti, după „eliberarea” Bucovinei de bolşevici, a fost deportat în Siberia, acasă rămânând în lacrimi soţia-i Floarea şi cei 8 copii. Când a murit Stalin, după 10 ani de exil, bietul om a revenit la baştină, şi-a găsit copiii mari. 

„Străbunica cu cei 5 copii  s-a refugiat în România în 1944, iar în 1947, printr-un decret al regelui Mihai, au primit pământ în Banat. Însă în 1952 au fost deportaţi în Bărăgan de regimul comunist, unde au trebuit să-şi ridice bordeie în care şi-au crescut copii. 5 ani au fost păziţi de miliţie, nepermiţându-li-se să iasă din sat. Locuitorilor din zonă li s-a spus că aceştia sunt coreeni care mănâncă oameni, de aceea, când se întâlneau întâmplător pe câmp, oamenii fugeau de ei înspăimântaţi. Doar după cinci ani li s-a permis să meargă la oraş, dar până atunci  nu aveau voie să comunice cu nimeni. Trenurile încetineau viteza când treceau pe lângă sat şi călătorii le aruncau pâini. Osândiţii fugeau după tren şi culegeau pâinile din iarbă. Astfel au supravieţuit. Au rămas acolo şi au prins rădăcini în Bărăgan. Asta-i istoria noastră comună”.

 

În acea zi neagră din Postul Mare pentru neamul românesc, ca la împărtăşanie şi mărturisirea de credinţă (de altfel, vin de cel puţin 9 ani consecutiv), cu emoţii, cu gândul la cei ce s-au sacrificat pentru idealul naţional,  au fost prezenţi la 1 aprilie, dl Ioan Abutnăriţei, colonel în rezervă, preşedintele filialei  Vatra Dornei a Societăţii pentru Cultură şi literatură română în Bucovina,  împreună cu soţia-i Parascheva, preşedinta filialei “Arboroasa” a Asociaţiei “Pro Basarabia şi Bucovina”, însoţiţi de Nicolae Şapcă, redactor-şef al ziarului raional „Monitorul de Hliboca”.  Nelipsiţi cu prinosul de sponsori de la nici o manifestare culturală, organizată de Societatea „M. Eminescu” din regiunea Cernăuţi, dl Ioan a conştientizat: „M-au întrebat prietenii, întâlnindu-mă aici: „Dar n-ai mai plecat acasă?”. Nu-mi prea plac cuvântările, ci ce am mai putea face pentru odihna martirilor. Decât să ţinem cuvântări, mai bine e să curăţim mărăcinii, să cosim iarba, să  eliberăm aleile şi terenul, căci, după cum observăm, a fost eliberat doar de copaci, nu şi de trunchiuri, de buruieni”.

Nu se ştie cu precizie câţi au fost omorâţi şi unde au fost îngropaţi, căci pădurea toată s-a făcut un mormânt,  însămânţată pe osemintele martirilor, printre care aflându-se copii, femei şi bătrâni, acoperind cele câteva gropi în care au fost aruncate cadavrele celor măcelăriţi şi răniţi, care, conform mărturiilor supravieţuitorilor masacrului, au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cele câteva gropi comune peste care s-a aruncat pământ. Câteva zile a „umblat” pământul şi s-a auzit gemetele agonice ale muribunzilor.

 Numărul celor masacraţi fără vină nu cred să-l aflăm vreodată, cifrele oscilează şi sunt de multe ori exagerate, un lucru însă e cer, genocidul de la Fântâna Albă, tributul pe care l-au plătit românii pentru dragostea de Neam şi Ţară, pentru dorinţa de a trăi liberi în Patria lor, trebuie să rămână Ierusalimul neamului românesc şi pentru martirii împuşcaţi în noiembrie 1940 pe deal la Suceveni, şi pentru cei masacraţi în ianuarie-februarie 1941 la Lunca, şi pentru acei rămaşi în anonimat,  torturaţi şi împuşcaţi de NKVD, îngropaţi în cimitirele din Hliboca şi Cernăuţi,  şi pentru acei care şi-au lăsat osemintele să zacă în Siberia, în stepele Kazahstanului, între anii 1944-1953, în lagărele morţii de pe ţărmurile lacului Onega, unde, conform documentelor de arhivă, doar la gara Kacika, într-o groapă comună, au fost îngropaţi 2 mii de români fără vină, decedaţi de foame, ger şi boli, fapt sensibilizat cu ani în urmă de regretatul Dumitru Covalciuc.

În cea mai importantă sărbătoare ce vesteşte Paştele,  ce rememorează intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, însoţit de credincioşi şi de trădătorul Iuda pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere, pelerinii parcurg, pe jos, drumul triumfal cu tristeţea premergătoare Patimilor Domnului, dar şi cel spre Golgota neamului românesc martirizat, precum cei 30 de corişti de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Voloca,sosiţi pe jos din această frumoasă localitate de vrednici români, însoţiţi de dirijorul Ion Bodnar,  pentru a înălţa elogioase cântări martirilor, adunaţi în jurul cucernicului paroh Ion Gorda, protopop de Hliboca, însă şi cu bucuria ce prevesteşte Învierea,  la fel ca atunci, cu 77 de ani în urmă, înălţat de bravii bărbaţi ai neamului cu dor de Ţară şi libertate, din faţa coloanei ce ţinea calea spre Patria-mamă, Tricolorul a fluturat mândru, purtat şi în duminica Floriilor de tinerii pelerini - elevi de la Liceul „Mihai Eminescu” din Carapciu, îndrumaţi de profesorul de geografie Ion Tovarniţchi, care au parcurs pe jos aproape 25 de kilometri până în poiana Varniţa, urmând calea consătenilor împuşcaţi la Fântâna Albă. Pelerinajul anual e o emoţionantă lecţie de istorie, lipsă în manualele şcolare. Un exemplu de  dragoste de neam, cinstire şi comemorare a înaintaşilor, ce trebuie urmat şi  de profesori din alte şcoli din ţinut, ca tinerii vlăstari ai neamului să cunoască şi să nu uite despre această zi neagră din istoria Bucovinei împătimite şi împărţite.

 Deşi nu cred ca acei Iuda dintre noi, care se îndreptăţesc, în faţa învinuirilor ce ni se aduc  în fel şi chip, că nu suntem „separatişti”, după cum suntem numiţi fiindcă dorim să ne păstrăm pentru urmaşi Graiul (iar unii semnează din partea tuturor că românii din ţinut n-au dat şi nu vor da niciodată nici un fel de motive de îndoială privind patriotismul şi fidelitatea lor faţă de ţara în care trăiesc), ar putea spune cu fermitate, apărându-şi Limba, de care nu ne-au lipsit nici iscoadele sovietice, precum au strigat bravii bărbaţi, masacraţi la Varniţa:  „Înainte, fraţilor, ei nu vor îndrăzni să ne omoare!”.

 

După 77 de ani puţin ce s-a schimbat, puţin ce s-a făcut pe locul tragediei, de când poetul şi academicianul Grigore Bostan, scria,  cu 50 de ani în urmă de la masacrul de la Varniţa: „La Fântâna Albă şi uscată/ şuieră în stratul de mohor/şarpele prin sârma cea ghimpată/ce desparte mamă de fecior…”.

Felicia NICHITA-TOMA

Foto Zorile Bucovinei