20 iunie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NE-AU SCOS DIN CASĂ, ÎNVINUINDU-NE CĂ SUNTEM CULACI

16 aprilie 2018 р. | Categorie: Golgota neamului

Când omul îşi pierde speranţa,  decepţionat că nu mai  are nici o şansă de a supravieţui,  Dumnezeu îi trimite un înger ocrotitor. A avut grijă şi de familia  Macreniuc,  i-a trimis un sfânt, numai că în chip de om – pe consăteana Maria Percic, fugară ca şi mulţi români, rudele cărora se refugiase în România ori s-au aflat în serviciul „ duşmanilor” noii orânduiri sovietice pentru care toţi românii băştinaşi erau „duşmani ai poporului”. S-a refugiat şi ea în România, împreună cu familia boierului Ilschi, la care era servitoare. Dar n-a rezistat mult timp, s-a întors, fiindcă a ros-o dorul, n-a lăsat-o să uite de casa şi satul drag, de unde a plecat.

„Am avut mare noroc de Maria Percic, care stătea ascunsă în pădure de frică să nu fie arestată. Până la război făcuse serviciu la boierul Ilschi, iar în 1941,  a fugit de ciuma sovietică împreună  cu familia sa şi a boierului, ajungând tocmai în Braşov. Dorul de casă i-a întors repede pe părinţii ei la Crasna, Maria mai rămânând o perioadă, apoi a revenit şi ea la casa părintească. De frică să nu fie pârâtă că a fost în România, sta ascunsă în pădure. Dar a fost norocul nostru, de altfel, muream de tifos şi foame. Venea seara, când se lăsa noaptea, ne da apă şi ceva de-ale gurii, apoi iarăşi se ascundea în pădure. Tare a avut grijă de noi. Datorită ajutorului ei am rămas în viaţă.

 Dar erau timpuri grele. Foamete. Lumea murea ca muştele. Nu aveam nici noi ce mânca. Ca să nu murim de foame, mama fierbea urzică cu lobodă, cu apă, căci lapte nu aveam, şi acea ni era mâncarea.

Norocuţul nostru a fost că în timpul foametei erau mulţi hribi şi ei ne-au fost salvarea.

De Paşti, mama a căutat vre-o doi pumni de ovăz, l-a râșnit, căci aveam râşniţă, apoi din această făină necernută, căci nimeni nu avea pe atunci sită, a făcut o mămăliguţă şi am mâncat în loc de nafură”.

Nevoile şi ghinioanele aşa şi s-au ţinut scai de românii înstrăinaţi nu din propria lor vină. Dar necazul nu vine de unul singur. N-au reuşit bine să-şi revină, căci altă belea a dat peste capul oamenilor. Au fost „desculăciți” şi daţi afară din casă, fiind consideraţi chiaburi.

„N-a trecut mult timp şi ne-au scos  din casa neamţului. Am fost învinuiţi că suntem culaci cu două case, iar primarul satului, sărmanul, n-are unde locui, ordonându-ne să părăsim, în două zile, casa. Am început să plângem toţi fraţii în hohot de scârbă şi necaz. Însă mama, în ochii căreia jucau lacrimile, ne-a spus să ne liniştească: „Nu plângeţi, dragii mei, ne-a ajuta Dumnezeu!”. Ne-am dus la casa bătrânească, unde bătea vântul peste tot, căci era fără uşi şi ferestre, iar prin pereţii mâncaţi de burete se vedea câmpul. Fiindcă plângeam în gura mare după colţişorul nostru de rai, cel puţin aşa ni se părea atunci, cu mintea noastră de copii  – casa noastră cea frumoasă, cumpărată de la neamţ –  pe care ni-l luase noua putere, mama, harnică, plângându-ne de jale, s-a apucat de muncă, îndemnându-ne s-o ajutăm. Am pardosit cum am putut casa veche, am uns-o cu lut, Ionică Mitric a Pamfiroaie, soţia căruia era prietenă cu mama încă din copilărie,  ne-a adus nişte ferestre, nişte bucăţi de sticlă şi le-a pus cum a putut, apoi ne-au ajutat să aranjăm puţinele lucruri pe care le aveam şi să trecem cu traiul în casă. Atunci oamenii erau mai buni şi milostivi, nu ca acum, se ajutau şi se susţineau unul pe altul, astfel au supravieţuit calvarului sovietic”.

De acele timpuri anevoioase, de „raiul” adus de străinii hrăpăreţi, bolşevicii care le-au răpit baştina, impunându-le dări insuportabile şi deposedându-i de avere, crăsneanul Dumitru Macreniuc nu-şi poate aminti fără lacrimi în ochi. Dar cât de greu nu le-a fost, străinii veniţi de aiurea pe pământurile Daciei, cât nu s-au străduit, n-au putut să le smulgă din suflet dragostea de Neam, de Graiul străbun românilor băştinaşi, aşezaţi de veacuri cu traiul pe acest pământ românesc. Acum după 77 de ani de înstrăinare, ne putem închipui doar cât chin, zbucium, câtă răbdare, durere şi amar, sărăcie şi înjosire au avut de înfruntat românii înstrăinaţi şi uitaţi de Patria-mamă pentru o perioadă bună de timp. Rănile din inimile multora aşa şi nu s-au cicatrizat, sângerează şi azi cu o nouă durere – cea a răpirii limbii materne.

„Am trăit timpuri foarte grele, străini, la noi acasă. Uitaţi de Patria noastră istorică  şi de Dumnezeu. Nu trebuiam nimănui, cu atât mai mult străinilor, ca şi acum. Anume aceasta şi ne-a întărit puterile, ne-a făcut tari pentru a opune rezistenţă întunericului, căci doream să trăim pe pământul nostru strămoşesc, în legea noastră, cu toate că n-a fost deloc uşor.

Când am crescut mai măruţ şi umblam cu vitele la păscut, auzeam copiii spunând tata, dar eu nu ştiam ce înseamnă acest cuvânt. Într-o zi, o întreb pe mama: „Ce însemnă cuvântul tata? E cu coarne, cu coadă, ca vaca sau cum este?”. Ea mi-a răspuns că-i ca badea Gheorghe, un moşnegel, vecin cu noi. Tare mai vroiam şi noi să avem măcar un bărbat în familie, căruia să-i spunem tata şi care să ne apere de cei răi.

Când s-a refugiat tata în România, mama n-avea nici 36 de ani, însă aşa şi nu s-a măritat, rămânând cu gândul la părintele plecat şi tot aşteptând să se întoarcă tata. Noi, copiii, am fi dorit să avem şi noi cui spune tata, să avem şi noi o umbră, un ajutor şi ocrotitor. Precum am scris cândva: „De mamă am fost crescuţi/ Şi de cei străini – bătuţi./Aşa sunt copiii fără taţi,/De tot satul sunt mustraţi…”.

La şase ani mama m-a dat la slujbă, mai departe de casa noastră, la Maria Percic, Bândiu după soţ.  Ea nu avea copii şi nu avea cine-i paşte vaca. La acea vârstă fragedă de  6 anişori, nu numai că păşteam vitele, ci şi făceam curat în grajd, mulgeam vaca, aduceam două căldări mari de apă tocmai de la noi, de la o depărtare de jumătate de kilometru, căci pe deal,  unde se afla casa stăpânilor mei, nu era fântână. La începutul anilor ’50, Maria Bândiu a născut o fetiţă foarte frumuşică, numind-o Ilenuţa şi munca mi s-a dublat. Mama Ilenuţei se ocupa cu lucrul de mână – cosea cămăşi cu mărgele, broda, ţesea catrinţe şi, pe lângă lucrul pe care-l îndeplineam, mai trebuia să am grijă şi de fiică – de a o legăna, de a-i schima pelincile, înfăşa, totul ce trebuie la un copil mic. N-am rezistat, am părăsit slujba şi m-am întors acasă. Se apropia şi şcoala, trebuia să merg în clasa întâia. În vacanţa de vară însă am mers din nou la slujbă la o familie din Ciudei – Vasile şi Aspasia. Erau oameni foarte buni, să le fie ţărâna uşoară. Nu aveau copii. Când am mers prima dată, m-au chemat în camera cea mare şi mi-au arătat unde-i laptele, brânza, smântâna, când mi-a fi foame să mănânc, să nu stau flămând. Mi-au arătat unde-s banii, dacă am nevoie de ceva, să-mi cumpăr. Însă eu nu mă atingeam de ei, precum şi de alte lucruri din casă. Umblam cu porcii la păscut cu Mitică din Ciudei. Iar toamna, când a început şcoala, m-am întors acasă. Am mers în clasa a doua, mama lucra în kolhoz şi aveam foarte mult de lucru pe lângă casă, de aceea la slujbă mai mult n-am mers”.

Felicia NICHITA-TOMA

Foto din arhiva lui Dumitru MACRENIUC

(Va urma)