19 septembrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CÂND NU NE DUREAU ŞALELE ŞI NE MERGEA ÎN DRAGOSTE…

11 iulie 2013 р. | Categorie: Zorile Bucovinei

Ajungem la o vârstă când ne copleşesc nostalgiile şi cel mai bine dintre toate treburile iminente şi de perspectivă ne reuşeşte idealizarea trecutului. Nu mă refer la dimensiunea istorică a timpului, adică la acel trecut de demult, în care, într-adevăr, găsim momente demne de mândrie, fapte şi personalităţi cu nume de referinţă, care ne servesc şi astăzi model de conduită pe drumurile spinoase ale vieţii. Din cele citite în cărţile de istorie, din amintirile bătrânilor se conturează chipuri de oameni cu o înaltă moralitate, cu o deschidere sacrificială de necrezut şi simţ patriotic imposibil de a fi întâlnit în mediul contemporanilor noştri. Erau parcă mai curaţi la suflet şi mai frumoşi la trup acei îndepărtaţi strămoşi, deşi nu aveau apeduct şi duş în căsuţele lor rustice să se spele zilnic de sudoarea trudei, iar prin gospodăriile ţărăneşti nu adiau arome italiene, ci mirosea a oaie şi a vacă.

Încercând să mă opun provocării unor nostalgii fireşti, dar totodată inutile, am în vedere doar trecutul individual, care pentru fiecare om ajuns în zona crepusculară, revine în culori trandafirii, aureolat de frumuseţi irepetabile. În acest context s-ar potrivi anecdota despre bătrâna care, întrebată de ce-l adoră pe Stalin, a răspuns că pe timpul tiranului n-o dureau şalele şi o iubeau bărbaţii.

Unii colegi de-ai noştri îşi amintesc de „Zorile Bucovinei” ca de un model de scriere corectă, după care se putea învăţa gramatica şi sintaxa. În retrospectiva lor totul era formidabil în acele timpuri: redacţia primea zilnic zeci de scrisori, cititorii îşi rezolvau cu ajutorul gazetei problemele de trai, scriitorii organizau întâlniri prin şcoli, iar în paginile ziarului aveau la dispoziţie spaţiu berechet, deoarece se publica doar literatură de valoare. Nu intenţionez să intru în polemică, or, am lucrat şi eu în acele timpuri „ideale”, într-o minusculă măsură, contribuind poate la „modelul impecabil” de atunci, pe care n-aş schimba ziarul ce-l edităm astăzi. Nu-mi dau târcoale nostalgiile după anii când nu mă dureau şalele, deoarece aveam în acea epocă de aur cu toţii, inclusiv scriitorii, mari probleme la coloana vertebrală. Din anii de şcoală mi-i cunoscut cât de aşteptate şi interesante erau întâlnirile organizate cu oamenii de creaţie. Însă puteau scriitorii să-şi permită ceva mai mult decât le era îngăduit de ideologia partidului comunist, să ne vorbească de sorgintea şi cultura noastră românească? Şi acum ar fi primiţi cu braţele deschise prin instituţiile de învăţământ, dacă le-ar cânta în strună celor de la guvernământ.

Nu voi nega că în privinţa „creaţiei literare” exista o selecţie riguroasă şi, desigur, multe „versuri” de factura celor ce le publicăm astăzi erau aruncate la coş, mai precis, depozitate în arhiva redacţiei. Am simţit pe propria-mi piele exigenţa colaboratorilor de la secţia cultură, care m-au lecuit de boala poeziei. Eram, probabil, prin clasa a şaptea, când am trimis la redacţie câteva strofe (eu credeam că-i poezie) despre un vişin singuratic … „ca şi mine”. Aşteptam cu înfrigurare să-mi văd numele în paginile ziarului. Şi l-am văzut… în coloana jurnalistului responsabil de poezie, care-mi răspundea fără pic de menajament că „poezia” mea nu e decât „o înşirare goală de cuvinte”. Posibil să mai fi fost ceva tipărit acolo, însă doar această frază am reţinut-o, ca să-mi treacă pentru totdeauna dorul de a „înşira cuvinte goale”. Desigur, „poezia” merita un astfel de răspuns, însă nu şi un copil de vreo 13 ani. Mai ales că în acele timpuri „Zorile Bucovinei”, fiind unica publicaţie în limba maternă a românilor din ţinut, nu lipsea în nici o casă din satul nostru. Deşi nu le era clar ce păcate am făcut, toţi vecinii, toată şcoala, prietenele de joacă îşi dădeau seama că nu e laudă ceea ce scrie în gazetă şi bănuiau că am comis ceva rău. Părinţii m-au mustrat, stând de-atunci cu ochii pe mine ca să nu trimit şi pe la alte redacţii scrisori fără ştirea lor. Numai conducătoarea de clasă şi profesorul de română, care îmi încurajau „avântul creaţiei”, s-au revoltat că mi s-a răspuns direct prin ziar, atât de „nedrept” după părerea lor, liniştindu-mă că „vor merge ei să vorbească cu Chilaru”.

N-am avut de gând să fac public vreodată acest caz banal, care, de fapt, nu m-a marcat nici într-un fel. Îmi revine uneori în amintire ca o întâmplare hazlie şi, indiscutabil, dacă aveam vocaţie pentru poezie, nu mă oprea critica nimănui. Altceva aş vrea să pun în evidenţă. Nu suntem noi, cei care lucrăm astăzi la „Zorile Bucovinei”, atât de insensibili la literatura de valoare ca să nu ne dăm seama de calitatea unor rânduri rimate publicate în paginile ziarului. Dar nici cei care ne li trimit n-au pretenţii de mari literaţi. Ei sunt cititorii şi susţinătorii noştri, ei sunt sufletele care tremură pentru limba română… Alţii „mai de valoare” nu prea avem. Iată doar câteva cifre elocvente: la oficiul poştal din Boian, unde intră şi Hliniţa, şi Lehuceni (Priprutie) avem 348 de abonaţi, din care numai 28 sunt profesori şcolari în serviciu şi încă 24 – pensionari.

Aşadar, într-o şcoală medie, una de nouă ani şi un gimnaziu avem numai 28 de profesori care primesc „Zorile Bucovinei”, iar ceilalţi mai bine de 300 sunt oameni poate mai îndepărtaţi de carte, dar cu dragoste mare pentru cuvântul matern, unii dintre ei suferind şi de patima versificării. Mă îndoiesc ca în alte localităţi să avem mai mulţi cititori printre profesorii şcolari în funcţiune, poşta redacţiei demonstrând că simplii ţărani ne sunt mai aproape. Şi, oricum ne-ar scrie cititorii noştri, cu mai multă ori mai puţină şcoală, nu le facem execuţii în paginile ziarului, fiindu-le recunoscători pentru neindiferenţa lor, pentru că găsesc timp să ia stiloul în mână, ridicându-se prin cuvânt deasupra rutinei zilnice.

Maria TOACĂ