27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„ELIBERAREA” NOASTRĂ, A ROMÂNILOR, CONTINUĂ, SE CAUTĂ NOI METODE PENTRU A NI SE DISTRUGE NEAMUL

12 iulie 2013 р. | Categorie: Golgota neamului

Nu le-a fost uşor românilor să înveţe a trăi şi după...moarte

Torturaţi în închisorile NKVD-iste, distruşi fizic şi moral în lagărele de muncă silnică din Donbas şi Onega, deportaţi în îngheţurile siberiene şi în pustiurile kazahe, românii noştri, prinşi în ghearele morţii, decedau cu dorul în suflet, cu numele Ţării şi celor dragi pe buze. Toader PENTELEICIUC n-a aflat nici până în prezent unde şi-a găsit liniştea veşnică tatăl său Petrea. Dar e sigur că sufletul părintelui său, care îşi iubea baştina, nu-şi putea găsi liniştea şi consolarea în pământ străin, departe de glia străbună, de casă şi familie. Or, ca şi ceilalţi români din Voloca, care în consecinţa represiunilor staliniste au închis ochii pe veci în neagră străinătate, Petrea PENTELEICIUC a fost aruncat într-o groapă comună ca să i se şteargă urma.

„Am încercat să aflăm unde a fost înmormântat tata, însă – în zadar, căci taina era ferecată cu o mie de zăvoare şi nu era în interesul „eliberatorilor” ca oamenii să ştie în care groapă comună zac osemintele chinuite ale rudelor lor, ale „duşmanilor poporului”, cum erau consideraţi românii băştinaşi din nordul Bucovinei”.

Erau timpuri foarte grele pentru sărmanii români. Mistuiţi în calvarul comunist, de foame şi ger, cei deportaţi în siberiile de gheaţă şi duşi cu forţa la muncă silnică la minele din Ural şi în lagărele şi gulagurile staliniste, îşi găseau acolo sfârşitul în chinuri cristice şi nu au nici  morminte,  fiind îngropaţi în gropi comune, mai bine zis,  aruncaţi iarna sub gheaţă. O soartă  tragică au avut şi cei dintre  puţinii, care au revenit la baştină. Or, destinul i-a fost fatal şi lui Andrei Onciulencu, un flăcău frumos şi voinic din Voloca, deportat în Siberia. Împreună cu alţi chinuiţi locuiau şi în timp de iarnă, pe un ger aprig de 50 de grade, într-o colibă, unde nu li se permitea să facă foc, căci „stăpânii” lor, comuniştii localnici, le-o spuneau în faţă: „Voi sunteţi duşmani ai poporului, de aceea trebuie să vă nimicim”. Şi dacă soarta i-a zâmbit cu norocul de a se întoarce la casa părintească, la baştină, cea cu coasa în spinare l-a găsit şi aici, căci, din flăcău voinic ca un Făt-frumos, tânărul s-a întors acasă numai oase şi piele, bolnav de plămâni şi picioare, iar după doi ani şi-a dat duhul în chinuri îngrozitoare.

Însă majoritatea celor arcăniţi şi duşi cu forţa pe drumul de calvar al străinătăţii şi morţii nu s-au mai întors acasă din surghiun. Mormintele martirilor români mai plâng, fără o cruce la căpătâi, prin stepele nesfârşite ale Kazahstanului, Kareliei, sub gheţarii siberieni, pe ţărmurile lacului Onega.

„Consăteanul Dumitru Siminiuc, care a fost „vânat” şi dus la muncă silnică, la Onega, nemaiputând suporta chinurile iadului comunist, i-a întrebat odată pe călăii bolşevici, care îi supravegheau, pentru care crimă sau păcat sunt înrobiţi şi torturaţi. Răspunsul a fost următorul: „Voi ce credeţi că  noi nu ştim nimic? Când v-a adus trenul, pe vagoane, era scris cine sunteţi – „Banderişti”, „duşmani ai poporului” – şi trebuie să vă nimicim”. 

Dar în Voloca n-au venit ruşii să-i aresteze pe oameni şi să le spună că-s „duşmani” ai puterii sovietice, ci erau câţiva activişti, săteni de-ai noştri leneşi şi beţivi, care în loc să pună mâna pe coasă şi plug, s-au dat în slujba diavolului. Aceste cozi de topor ce le năpăstuiau oamenilor viaţa, mai ales celor muncitori şi înstăriţi, au şi întocmit listele celor ce urmau să fie arestaţi şi deportaţi. Astfel, Ştefan Popovici al lui Agachi şi Domnica a Mihaloaie au făcut lista gospodarilor din Hruşăuţi, Mâzhosu – a celor din cătunul Berezva, Artimon Onofreiciuc şi Gheorghe Culiuc au alcătuit listele consătenilor,  care urmau să fie arestaţi din Voloca, ultimul  era activist secret şi numărul celor incluşi în lista lui era cel mai mare. Iar Domnica a Mihaloaie, câţi vecini avea, pe toţi i-a scris „duşmani ai poporului”.  Am suferit mult şi noi, fiind consideraţi copii ai „duşmanilor puterii sovietice”, eram supravegheaţi de activişti şi de primarul satului. În 1954 m-am căsătorit cu Verginia şi m-am adresat primarului Nicolae Rogovei să-mi dea un lot de pământ să-mi fac casă, iar el a refuzat, urlând cu răutate: „În Sahalin, în Kamceatka, în Siberia îţi vei face casă!”.

Nu le-a fost uşor românilor bucovineni să înveţe a trăi şi după...moarte, apăsaţi de ciubota aspră a străinilor care le-au răpit Ţara, încercând să-i distrugă ca neam. A trecut prin infernul regimului bolşevic şi Toader Penteleiciuc, reuşind să supravieţuiască calvarului stalinist.

„Atunci i-au distrus pe români prin masacre, deportări, întemniţări, iar acum se folosesc alte metode, mai moderne,  mai viclene şi tot încă suntem sub talpa fratelui mai mare”.

A trăit cu această durere şi cu amarul tragicului sfârşit al tatălui său, Petrea, şi doar acum, ajuns la orizontul vieţii, Toader Penteleiciuc  se mângâie cu gândul că n-a ţinut în zadar umbră acestui pământ, că a lăsat o urmă frumoasă în viitor, că are o soţie bună şi înţeleaptă, copii harnici, demni de părinţii lor, nepoţi dragi, care îi alină bătrâneţea şi o scumpă  amintire în suflet...

Felicia NICHITA-TOMA