23 iulie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ÎNSTRĂINAŢI DE ŢARĂ ŞI DESPROPRIETĂRIŢI, ROMÂNII MUNCEAU DOAR PENTRU O FELIE DE PÂINE NEAGRĂ

28 aprilie 2018 р. | Categorie: Golgota neamului

ÎNSTRĂINAŢI DE ŢARĂ ŞI DESPROPRIETĂRIŢI, ROMÂNII MUNCEAU DOAR PENTRU O FELIE DE PÂINE NEAGRĂ

Erau timpuri anevoioase după război. „Eliberatorii” îşi băteau joc de românii băştinaşi, impunându-le dări insuportabile şi munci silnice, fără să le plătească o lițcaie. Prinşi în „raiul” bolşevic, în care nu se visaseră nici în cel mai înfricoşător vis şi din care nu mai aveau salvare, românii „eliberaţi”, înstrăinaţi de Ţară şi desproprietăriţi, pentru a supravieţui calvarului adus de sovietici munceau în sudoare frunţii doar pentru o felie de pâine neagră. Amar li era traiul şi dureroasă despărţirea de cei dragă, care reuşiseră să se refugieze în România. Le duceau dorul, mângâindu-i doar gândul că-şi vor revede cândva  taţii, fraţii şi surorile. Şi familia lui Dumitru Macreniuc din Crasna păstra în tainiţele sufletului acest dor sfâșietor.

Rămasă la vatră cu patru copii, căci soţu-i Constantin se refugiase cu armata română, Ana şi-a luat fărâma de la gură şi le-a împărţit-o odraslelor. A trăit muncind din răsputeri pentru a-şi putea creşte copiii, cu dorul şi durerea aşteptării în suflet. Nu s-a căsătorit, a tot aşteptat să se întoarcă acasă soţul, deşi înţelegea că nu va fi cruţat de noua stăpânire păgână. Cu acest amar în inimă, încetul cu încetul, şi-a văzut copiii mari. Dar nici n-a observat când a trecut şi tinereţea – în lipsuri, dureri şi nevoi. Avea de hrănit nu doar patru guri, ci cinci, căci o adăposti şi pe o nepoată, părinţii căreia şi-au găsit liniştea veşnică în stepele pustii ale Kazahstanului.

„Împărţeam necazul cu o verişoară, părinţii căreia au murit în Kazahstan. A fost adusă din această ţară străină, unde părinţii ei au fost deportaţi, micuţă de tot şi am trăit împreună, adică la noi. Sora şi cei doi fraţi munceau unde găseau de lucru, iar eu cu verişoara Maria trebăluiam în gospodărie, căci mama muncea zilnic pe lanurile kolhozului fără nici o copeică, de zori până-n noapte. Aşa că gospodăria şi casa era pe umerii noştri firavi de copii şi trebuia să le facem pe toate. Eram încă mici, dar harnici, învăţam în clasa a treia. Veneam de la şcoală, apoi mă duceam în pădure după lemne. Le căram în spate, căci nu aveam bani nici măcar pe ce plăti căruţa. Până veneam cu lemnele, verişoara făcea treburile în grajd, apoi le curmam cu fierăstrăul. Pe lângă viaţa grea şi amară, eram obligaţi să dăm la stat lapte, brânză, carne, ouă, lână, unt, viţelul din grajd. Dacă nu aveai, trebuia să cumperi, dar cu statul trebuia să te achiţi.

Erau timpuri grele, nu prea aveam nici ce mânca. Sora avea doar 12 ani, când lucra la fabrica de mobilă. Seara, după lucru, li se dădea o pâine din făină de grâu şi jumătate de pâine neagră de secară. Le împărţeam la şase guri pentru trei mâncări – pe seară, dimineaţă şi la prânz, apoi aşteptam iarăşi seara, să vină sora cu pâinea.

După ce am terminat şcoala, aveam cincisprezece ani când m-am angajat la tăiat pădure. Am muncit din răsputeri un timp, apoi mi-am găsit de lucru la sanatoriul din sat, unde lucram cu copiii. Cu timpul, am trecut la construcţii. În 1959 eram angajaţi la Ezăr, l-a săpat un iaz pentru peşte. Tot acolo muncea şi fratele cel mare. Un muncitor l-a omorât şi după aceea am lăsat baltă săpatul iazului şi am plecat să lucrez la fabrică, la construcţii, apoi la piloramă*****, la tăiat scânduri. Era lucru foarte greu, însă eram tânăr şi în puteri şi mă descurcam bine. Munceam cu gândul că seara voi fi liber, voi merge la jos, la fete.

Aveam un bun prieten, cu care lucram împreună, Toader Motrescu al lui Gheorghe (îi ziceam Torică). La ei se făcea joc în stodoală. Dacă nu veneau muzicanţii să cânte, cântam eu la armonică. Acolo am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit cuc de o fată foarte frumoasă şi harnică. Dar n-am avut noroc să fim împreună. Mama se ţinea de moda veche că suntem din neam de sus, iar tânăra era din familie obişnuită, de jos. „Cum voi sta cu ea la masă?”, spunea măicuţa, care era împotriva căsătoriei noastre şi făcea tot posibilul să ne despartă. Mi-a spus că dacă mă mai vede cu ea, îmi aruncă straiele în drum şi să plec unde m-or duce ochii, căci nici nu vrea să ştie de mine.

Fiindcă auzea verzi şi uscate de la mama, văzând că  n-o poate suportă, o vorbeşte mereu în sat, prietena mea a început să se îndepărteze de mine. Poate e şi vina mea, dar eram atunci încă foarte tânăr şi ascultam de sfaturile mamei. Poate dacă aveam armata făcută, procedam altfel.

Am avut în viaţă şi cumpene de moarte. Într-o zi, după lucru, ne-am dus la scăldat într-un heleşteu la Huta boierului, împreună cu prietenul Torică Motrescu. Eram obosit, înfierbântat şi transpirat după muncă, m-am dezbrăcat şi n-am stat puţin să mă răcoresc, ci m-am aruncat în apă, înotând. Deodată, am simţit că mă prind cârcei, că mi-a îngheţat sângele şi cad la fundul apei. Prietenul a observat, m-a înşfăcat şi m-a scos la suprafaţă. De atunci am rămas fraţi pentru toată viaţa.

În 1962 am plecat la armată, iar prietena mea s-a căsătorit. Am rămas doar cu gândul la ea şi cu durerea despărţirii în inimă, cu care am trăit toată viaţa. În timp ce-mi făcea serviciul militar în termen, mama mi-a găsit altă mireasă, după placul şi  dorinţa ei”.

Felicia NICHITA-TOMA

Foto din arhiva lui Dumitru MACRENIUC

(Va urma)

7.03.2018, „Zorile Bucovinei”