Au venit nu demult la mine doi tineri, rugându-mă să le vând cărţi de-ale mele, în special cea de-a patra – „Eu caut cărarea”. Cu părere de rău, le-am spus că nu am, de fapt nici nu am avut de vânzare, fiindcă le-am dăruit la biblioteci, unor familii şi în România. Atunci ei mi-au spus că citesc „ZORILE BUCOVINEI” şi au venit să mă vadă, întrebându-mă de ce sunt singură. Le-am spus că n-am avut copii, iar cei doi fraţi şi patru surori au decedat şi am rămas doar eu.
Le-am spus în glumă că n-am timp să mor. S-au mirat şi unul dintre ei mi-a spus: „N-am auzit de la nimeni astfel de cuvinte. Noi ne grăbim, însă vă rugăm să scrieţi la „ZORILE BUCOVINEI” şi despre aceasta, căci noi vom citi. Aşa şi am făcut.
La anii mei nu mi-i uşor
Nici nu-mi ajunge timp să mor.
Am visat aseară-n vis
Şi mă apuc iarăşi de scris.
Parcă eram pe iarbă verde,
Eram mai mulţi – băieţi şi fete
Şi mai era pe-acel imaş
Un băietan cu fluieraş.
Cânta sârba cea bătrână,
Parcă ne-am prins cu toţi de mână.
Îmi pare rău c-a fost doar vis,
Degrabă ochii am deschis.
Mă uit, dar nu-s băieţi, nici fete,
E doar oglinda pe perete.
Şi mă arată aşa cum sunt –
Atunci m-am trezit plângând,
Că singurică stau în casă
Şi cui de mine-acum îi pasă?
Doar numai acelor trecători,
Ce văd lumină-n casă-n zori.
Eu când eram mai tinerică,
Îmi părea noaptea foarte mică.
Acum dacă-s mai bătrână,
Îmi pare noaptea o săptămână
Şi o iau iarăşi de la început
Şi-mi depăn viaţa ce-a trecut.,
Mai caut o foaie de hârtie
Şi mai compun o poezie.
De-atâta timpul nu-mi ajunge
Nici pentru a râde, nici pentru a plânge,
Că tot scriind mi-i mai uşor,
Nici nu-mi ajunge timp să mor.
Elena FEDOREAC, s. Budineţ, raionul Storojineţ