N-AM TIMP SĂ MOR

14 iulie 2013 р. | Categorie: Zorile Bucovinei

Au venit nu demult la mine doi tineri, rugându-mă să le vând cărţi de-ale mele, în special cea de-a patra – „Eu caut cărarea”. Cu părere de rău, le-am spus că nu am, de fapt nici nu am avut de vânzare, fiindcă le-am dăruit la biblioteci, unor familii şi în România. Atunci ei mi-au spus că citesc „ZORILE  BUCOVINEI” şi au venit să mă vadă, întrebându-mă de ce sunt singură. Le-am spus că n-am avut copii, iar cei doi fraţi şi patru surori au decedat şi am rămas doar eu.

Le-am spus în glumă că n-am timp să mor. S-au mirat şi unul dintre ei mi-a spus: „N-am auzit de la nimeni astfel de cuvinte. Noi ne grăbim, însă vă rugăm să scrieţi la „ZORILE  BUCOVINEI” şi despre aceasta, căci noi vom citi. Aşa şi am făcut.

Nici nu-mi ajunge timp să mor

La anii mei nu mi-i uşor

Nici nu-mi ajunge timp să mor.

Am visat aseară-n vis

Şi mă apuc iarăşi de scris.

Parcă eram pe iarbă verde,

Eram mai mulţi – băieţi şi fete

Şi mai era pe-acel imaş

Un băietan cu fluieraş.

Cânta sârba cea bătrână,

Parcă ne-am prins cu toţi de mână.

Îmi pare rău c-a fost doar vis,

Degrabă ochii am deschis.

Mă uit, dar nu-s băieţi, nici fete,

E doar oglinda pe perete.

Şi mă arată aşa cum sunt –

Atunci m-am trezit plângând,

Că singurică stau în casă

Şi cui de mine-acum îi pasă?

Doar numai acelor trecători,

Ce văd lumină-n casă-n zori.

Eu când eram mai tinerică,

Îmi părea noaptea foarte mică.

Acum dacă-s mai bătrână,

Îmi pare noaptea o săptămână

Şi o iau iarăşi de la început

Şi-mi depăn viaţa ce-a trecut.,

Mai caut o foaie de hârtie

Şi mai compun o poezie.

De-atâta timpul nu-mi ajunge

Nici pentru a râde, nici pentru a plânge,

Că tot scriind mi-i mai uşor,

Nici nu-mi ajunge timp să mor.

Elena FEDOREAC, s. Budineţ, raionul Storojineţ