CUM I-AU CUCERIT ROMÂNII PE UCRAINENII DIN TERNOPIL

De câţiva ani în oraşul Terebovlea, o aşezare pitorească, vestită în monumente istorice, din regiunea Ternopil, se desfăşoară festivalul zonal, cu un generic fără mari pretenţii, care în română ar răsuna cam în felul următor: „Distracţii în orăşelul domnesc”. N-am avea nimic de spus despre această petrecere folclorică, dacă la ultima ediţie scena de acolo n-ar fi fost dominată, pentru prima dată, şi de coloritul bucovinean, mai precis, pronunţat românesc, reprezentat de „Izvoraşul” VICTORIEI COSTINEAN de la Ropcea. Se vede că la Centrul de creaţie populară din Cernăuţi, care a răspuns la invitaţia organizatorilor din Terebovlea, sunt oameni competenţi şi responsabili, dacă au trimis cel mai autentic colectiv etno-folcloric (ştiu că nu e potrivit gradul de comparaţie la acest adjectiv, însă când scriu despre ansamblul românaşilor din Ropcea nu pot evita superlativele). Cu impresii nemaipomenit de plăcute, copleşită de încă proaspete emoţii, am întâlnit-o zilele acestea pe dna Victoria Costinean, care mi-a mărturisit că n-a simţit nicăieri în altă parte o mândrie mai mare pentru cântecele şi costumele noastre străvechi româneşti şi parcă nicăieri încă copiii ei n-au fost primiţi cu atâta dragoste şi interes de ucraineni. Din partea mea a urmat fireasca întrebare: „Dar tot aşa spuneai şi după ce aţi cântat pe cea mai impunătoare scenă din Kyiv şi va aplaudat mii de spectatori în cea mai mare sală de concerte?”. „Începem să uităm cum am cântat şi cum am fost primiţi la Kyiv, acum plutim pe crestele aplauzelor de la Terebovlea”, mi-a răspuns conducătoarea „Izvoraşului”. Temându-se să nu apară prea lăudăroasă în faţa cititorilor, nu mi-a fost uşor s-o provoc la un dialog pe marginea ultimei evoluări a ansamblului. A acceptat doar cu condiţia să punem în discuţie şi unele probleme grave, care demolează cultura noastră naţională.

– Dragă Victoria, am impresia că a fost ceva cu totul deosebit la acea necunoscută pentru noi Terebovlea, dacă v-aţi întors cu emoţii atât de frumoase?..

– Mai întâi de toate am rămas încântaţi (îndeosebi copiii) de peisajele şi monumentele istorice de acolo. Festivalul s-a desfăşurat la vechea cetate, ctitorită prin secolul XV, la o mare înălţime deasupra oraşului, spre care duce un drum larg, pavat. Acolo, pe un teren imens, se află scena sub cerul liber, ce aminteşte de amfiteatrul antic grecesc. Era o mulţime de spectatori, sosiţi, probabil, şi din localităţile învecinate. Toţi stăteau pe scaune, când evoluau artiştii nimeni nu umbla de ici-acolo printre rânduri, cum se întâmplă la noi în asemenea cazuri…

– Chiar şi când aţi cântat voi, în română, sau aţi pregătit special un program în ucraineană?

– Nu-mi place să mă laud, şi copiii din ansamblul meu ştiu că sunt mai darnică la critică… Însă n-am cuvinte să redau ce succes mare am avut acolo. Toată lumea stătea ţeapănă pe scaune şi se uita la noi. Am cântat trei melodii în română – „Frumuşica”, cântec specific doar pentru Ropcea, „Crenguţă verde de brad”, aşa cum se cântă la Igeşti (nu varianta Mariei Iliuţ) şi „Casa părintească”. Ne-a surprins plăcut prezentatorul programului. Anunţând „Casa părintească”, el a rostit corect româneşte numele poetului Grigore Vieru şi al compozitorului Mihai Ciobanu. Am sesizat acest moment deoarece, uneori la manifestările din Storojineţ sau centrul regional, prezentatorii schimonosesc numele româneşti. Am observat lacrimi în ochii spectatorilor, care apoi ne-au mărturisit că au înţeles totul, deşi nu cunosc limba română. La „Casa părintească” am tradus ultimele strofe, dar am văzut oameni plângând până a ajunge să cântăm textul în ucraineană. I-am cucerit şi prin ţinuta scenică, şi, în special, i-au fascinat costumele noastre. Pe fonul nostru, colectivele sosite din alte regiuni – Nikolaev, Zaporijjie, erau lipsite de individualitate, semănau leit. Noi am fost unicii care am adus folclor autentic. La început, toţi credeau că am venit din România. Le-am explicat că suntem români din Bucovina, regiunea Cernăuţi…

– Adică, le-aţi deschis ochii ucrainenilor din Ternopil, relevându-le faptul că în regiunea Cernăuţi trăiesc români…

– Ştiau ei şi până la noi, dar, posibil, prima dată au văzut sufletul românesc în izvoarele cele mai curate, căci noi nu prezentăm pe unde mergem, pur şi simplu, spoieli false, şi „frunză verde”, dar tot ce-am cules mai de preţ de la bătrânii satului, acele fărâme de folclor transmise din gură în gură, şlefuite de secole, aidoma diamantelor. Costumele etalate acum strălucesc, par frumoase de departe, dar n-au încărcătura de dor transmisă de la generaţiile trecute. Având la dispoziţie un autocar mare, ne-au însoţit directoarea şcolii Ludmila Neaico, adjuncta în problemele educaţiei Nadejda Botezat, câţiva părinţi. Îmblând printre lume, au auzit cum se interesau toţi de unde şi cine suntem. „După costume, se vede că-s din Bucovina, de-ai noştri”, spuneau unii dintre cei, posibil, stabiliţi acolo de prin părţile noastre.

– N-aţi simţit izul de naţionalism, despre care se vorbeşte că domină în acea zonă?

– Noi am cântat printre primii şi ne-am grăbit să ajungem până-n seara acasă. Însă cât am umblat prin mulţimea de acolo, nimeni nu s-a uitat chiorâş că vorbim româneşte. Dacă ne adresam în rusă, în aceeaşi limbă ni se răspundea. Seara m-a sunat organizatoarea să-mi mulţumească încă o dată pentru satisfacţia sufletească ce le-am dăruit-o. Am mai primit un sunet de la acea doamnă şi a doua zi, dimineaţa. Mi-a spus că a luat un taximetru să meargă la serviciu şi tot drumul şoferul a vorbit despre noi…

– Aţi confirmat încă o dată titlul de colectiv etno-folcloric model şi vrednicia de a prezenta valorile româneşti în faţa altor neamuri. Dar, din păcate, de multe ori ne reprezintă nu cei mai buni… Există cultura care ne salvează, prin care rezistăm, şi o „cultură” ce ne demolează, ne duce la pierzanie…

– În privinţa aceasta s-a scris mult în „Zorile Bucovinei”, nu o dată mi-am exprimat şi eu părerea. Nu ştiu cum să mai batem alarma, dacă oamenii nu vor să înţeleagă că lovesc în cultura românească, îşi manifestă lipsa de respect faţă de propria identitate! Nu avem specialişti care să aprecieze profesionist evoluările colectivelor de amatori. Unii cred că dacă au voce să cânte şi cunosc câteva figuri de dans pot să lanseze pe scenă tinere talente. Avem multe colective care şi-au atribuit denumirea de grup etno-folcloric. Dar ce propagă ele de pe scenă, ce repertoriu, ce costume?! „Izvoraşul”, ajuns deja la a treia generaţie, o dată la trei ani îşi confirmă titlul, susţinând atestarea în faţa unei comisii competente. Eu nu permit copiilor să iasă pe scenă îmbrăcaţi în costume stilizate, străine zonei noastre. E drept, costumele noastre s-au cam uzat, aş vrea să le reînnoiesc, dar mă tem să nu le şterg farmecul, pecetea timpului… Am două cămăşi brodate (bărbătească şi femeiască) unice, cu ozoare specifice în Ropcea, din perioada austriacă. O cămaşă brodată mi-a dat consăteana Elena Creţu, de la care am şi un suman. Înţeleg dorinţa copiilor de a participa la activitatea artistică, însă ei nu sunt vinovaţi că au profesori incompetenţi, că sunt orientaţi de la bun început pe cărări greşite. Voi aduce exemplu doar un caz care m-a şocat. Cu vreo doi ani în urmă am participat la un festival folcloric al elevilor din regiune. La etapa raională, la Storojineţ, am prezentat nunta de pe Valea Siretului – cu elemente din Ropcea (sosirea mirelui), Crasna (jocul zestrei) şi Igeşti (îmbrăcatul miresei). Am folosit exact cântecele, oraţiile, obiectele specifice localităţilor respective. Marele premiu şi promovarea în etapa regională au revenit unui grup de la şcoala ucraineană din Pătrăuţii de Sus, care au înscenat „Hramul”, cu „Periniţa” (dans străin zonei noastre), cu strigături traduse anapoda în ucraineană. În loc de dans – un fel de du-te – vino. Şi acest spectacol de trei parale ne-a prezentat „cultura” în concursul regional, ocupând locul II. Nu e greu să ne dăm seama că pe ucrainenii aflaţi atunci în juriu i-a durut în cot de cultura noastră, că atunci când e vorba de-o selecţie serioasă intervin persoane care nu respectă spiritualitatea românească.

– E un subiect dureros care merită mai mult spaţiu şi la care o să mai revenim. Dar acum, aş vrea să-mi spui dacă „Izvoraşul” are un etalon, o stea călăuzitoare?

– Etalonul nostru este „Tălăncuţa” lui Andrei Tamazlâcaru din Chişinău. Când „Izvoraş” era la primii paşi, m-am întâlnit cu maestrul în România, la un festival în Craiova. I-am povestit despre proiectele noastre, i-am cerut un sfat. Părintele „Tălăncuţei” mi-a spus: „Las-i pe copii să cânte aşa cum au auzit melodia de la bunicile şi străbunele lor. Nu le impune regulile canto, dacă vrei să scoţi la lumină folclorul autentic. Aşa am făcut o „Tălăncuţă” mai mică, având grijă să nu tulburăm izvoarele.

Video: Euromedia, Pro TV.

Maria TOACĂ