28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„TATA A FOST SUGRUMAT, IAR UCIGAŞII S-AU GRĂBIT SĂ-L ÎNGROAPE”

5 iunie 2018 р. | Categorie: Social

SAGA UNUI ROMÂN DESCHIABURIT, AJUNS ÎN „RAIUL” BOLŞEVIC

 „TATA A FOST SUGRUMAT, IAR UCIGAŞII S-AU GRĂBIT SĂ-L ÎNGROAPE”

 „Eliberarea” nordului Bucovinei  de către armata sovietică în anul 1944 a provocat un nou exod al populației înspre România. Refugierea românilor în Ţară, în deosebi a tinerilor, a generat un val de arestări şi deportări a familiilor rămase la vatră. Mii de bărbați au fost mobilizați pe front sau au fost „vânaţi” de noul regim barbar şi duşi la munci silnice în neagră străinătate, la puţini le-a zâmbit norocul să-şi revadă casa şi pe cei dragi, majoritatea surghiuniţilor lăsându-şi osemintele să zacă în gropi comune în pustiurile Kazahstanului ori în Siberia sub gheţari.

Bunelul după mamă al lui Dumitru Macreniuc din Crasna  a murit pe front în Finlanda, în timpul războiului, iar soţia sa a fost deportată în Kazahstan cu fiica Magdalena, care avea doi copii mici. Ambele au murit de foame în stepele pustii ale acestei ţări străine, iar copilaşii au fost duşi la Casa copilului. Asemănătoare a fost soarta miilor de români, rupţi de la vetrele străbune.

O înţelepciune  veche cât lumea spune că soarta omului e predestinată de acolo, de sus. Saga vieţii l-a purtat pe Constantin Macreniuc departe de casa părintească, de familie, de cei scumpi inimii lui, însă ca şi soţia sa Ana, nu s-a mai căsătorit. După anexarea nordului Bucovinei de către „eliberatorii” sovietici a tot visat să revină la baştină. Anume acest gând i-a dat puteri să înfrunte greutăţile după refugiul în Ţară. A trăit mereu cu gândul reîntoarcerii la baştină, la soţie şi copii. Le-a dus mereu dorul. Or, a fost măcinat de aceeaşi dor şi durere ce le mângâia visele celor rămaşi acasă, care îl tot aşteptau întoarcerea. Era atras de această chemare a sufletului, fiind mereu cu gândul Acasă, la vatra străbună. Or, gândul este cea mai puternică formă de energie, încât poate transforma invizibilul în materie, poate materializa dorinţele, visele. Şi visul lui Constantin Macreniuc s-a materializat după 22 de ani, când şi-a îmbrăţişat pentru  o clipă copiii şi soţia.

„Sora mai mare lucra la fabrica din localitate, unde avea o bună prietenă, tatăl căreia tot se refugiase în 1944 în Ţară şi îi scria scrisori. Odată tânăra i-a  trimis părintelui său o fotografie unde era  împreună cu sora mea cea mai mare. Tata, care lucra pe şantierele Suceviţei, văzând poza la colegul său, a întrebat cine e tânăra. Apoi din altă scrisoare a aflat că e fiica lui. Astfel a început să ne scrie scrisori, însă nu pe numele lui adevărat, ci Vasile Chiriaş, fiindcă se temea de regimul comunist.

Tata ne-a vizitat prima dată după 22 de ani. Mare a fost bucuria. L-am îmbrăţişat şi au, căci venisem în concediu din armată. Ne-a vizitat şi în anul următor. Planifica să se întoarcă acasă, dar n-a fost să fie. Era foarte complicat, căci erau timpuri nu uşoare. I-a scris chiar o adresare lui Ceauşescu, să-i permită să se întoarcă la familie şi aştepta răspunsul. Însă, în scurt timp, am primit o veste tristă, ca un trăsnet din senin, că a decedat tata. Am aflat, de la cunoscuţi de-ai tatei, că părintele a fost sugrumat, că i-au rămas urme de degete pe gât. Avea acolo bani în bancă, casă construită de mâinile lui de aur şi dorea să le aducă acasă, la Crasna, aceste bunuri, câştigate în sudoarea frunţii, căci munca, după cum ne spunea, era unica lui mângâiere, muncind, mai uita de singurătate, de amarul ce ne despărţea. Iar cei ce-l găzduiau, ştiind că nimeni nu va cerceta cazul morţii unui om singuratic, rupt de la sânul familiei ce trăieşte aproape ca un pustnic,  s-au grăbit să-l îngroape, ca să nu mai aflăm ce s-a întâmplat. A doua zi după ce am fost înştiinţaţi că a murit şi ni se permite să-l petrecem în ultimul său drum, când am ajuns în Ţară, tata era de-acum în mormânt. Ucigaşii s-au grăbit să-l bage în pământ, să şteargă urmele crimei”.

Astfel pe timpul cârmuirii comuniste au sfârşit mulţi românii care au luptat împotriva ciumei roşii. Nici refugiul, nici despărţirea de copiii săi dragi, de sufletul pereche,  soţia Ana, care i-a fost devotată, trăind toată viaţa cu speranţa că va sosi o zi, când vor fi toţi grămăjoară, soţul va reveni  în familie, nu i-au adus lui Constantin Macreniuc fericirea visată. Deşi a  scăpat de răfuiala  „eliberatorilor”, de deportare, de gulagurile staliniste, dar n-a avut unde se ascunde de soarta sa vitregită, care l-a ţinut nu numai în ghearele fricii, dar şi ale singurătăţii. Umbra morţii l-a urmărit mereu, n-a scăpat de ea nici în Ţara dragă, departe de familie. Pentru salvarea de la moarte a plătit un tribut prea scump, cu existenţa grea de refugiat, cu aceeaşi viaţă, după ani de durere şi chin, fiindcă nici pentru o clipă nu l-a părăsit amarul, nu l-a lăsat dorul să uite de unde a plecat şi ce a lăsat în urmă. S-a temut de moarte, dar nici nu a trăit. Or, vorba înţeleptului, taina  existenţei omului nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce, pentru cine trăieşte.

Felicia NICHITA-TOMA

Fotografii din arhiva lui Dumitru MACRENIUC

(Va urma)

15.03 2018