Deşi a lăsat o operă de o valoare universală, sfârşitul Poetului Eminescu nu a fost pe măsura genialelor sale creaţii. Se stingea din viaţă, la 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, într-o sărăcie lucie, în Sanatoriul de Boli Mentale al doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, unde a stat internat în ultimul an de viaţă. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital. Imediat după trecerea Poetului în eternitate, când a fost dus la autopsie, medicii au găsit, în buzunarul halatului, un mic carneţel cu versuri. Erau ultimele poezii scrise de Eminescu, fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene, versuri ce au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminescologilor, unii dintre care afirmau că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă, publicate apoi de redactorul Ilie Ighel Deleanu în revista "Fântâna Blanduziei". Se presupune că una dintre poezii - „Stelele-n cer”, a fost scrisă de Poet chiar cu o oră înainte de a muri. Deşi versurile sunt incluse de D.G. Morţun în ediţia sa din 1890 cu poeziile lui Eminescu, critici precum Perpessicius şi George Călinescu neagă faptul posibilităţii scrierii poeziilor de către Poet, după 1883.
De altfel, versurile sunt pronunţate de sentimentul tristeţii şi morţii apropiate. "Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc", scria Ilie Ighel în numărul din 23 iulie 1889, când a fost publicată poezia "Stelele-n cer", titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.
"Stelele-n cer”
"Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?"
Diana TOMA