S-AR DUCE PE GENUNCHI PÂNĂ LA CIUDEI

„Viaţa este un voiaj spre acasă”

Nu pentru a se curăţa de păcate, adunate prin nebănuitele hăţişuri ale vieţii, ar face acest drum al ispăşirii. Dorinţa-i porneşte de la motive mult mai pământeşti, de la dureri imposibil de a le îndepărta prin rugăciuni şi căinţă sufletească. Ion Gumencu, de la genunchi în jos, n-are picioare ca să poată merge unde-i pofteşte inima, aşa cum umbla cu câţiva ani în urmă, până a nimeri la Spitalul ajutorului de urgenţă din Cernăuţi. Acum viaţa sa este nu numai, ca pentru orice fiinţă omenească, un permanent voiaj spre acasă, ci şi o îndeletnicire de a desena fără radieră. Tot ce i-a fost dat să trăiască şi să greşească nu mai poate fi îndreptat, el privind la trecutul său aşa ca la golul de la genunchi în jos, unde ar trebui să-i mişte picioarele. Golul încă îl doare, dar e o durere imaginară, fără de leac. În rest, pacientul cu cel mai mare stagiu de şedere în secţia de tratare a arsurilor de la spitalul de pe str. Fastovska e sănătos tun. Ba chiar mi-a spus că sufletul îi este tânăr şi nu simte cei 66 de ani împliniţi.

Camera în care acest bărbat şi-a găsit, de câţiva ani, şi casă, şi masă, cu mari rezerve poate fi numită „salon de spital”. Nu voi descrie anturajul pentru a nu-i supăra pe lucrătorii de acolo. Or, ei nu sunt obligaţi să-i poarte de grijă şi să-l întreţină în condiţii de lux pe „pacientul” transformat în locatar permanent. Reparaţiile începute la spital încă n-au ajuns până în secţia respectivă. În „salonul” lui Ion pe jos era proaspăt spălat, iar toate celelalte ce nu depind de infirmiere – într-o stare groaznică. Locatarul însă s-a arătat mulţumit de tot ce are la dispoziţie – condiţiile de trai, masa, atitudinea personalului… Unica pretenţie e că patul e mai înalt decât căruciorul în care iese la aer curat pe afară, astfel fiindu-i greu să coboare. L-am întrebat de ce nu trece în patul de alături (în cameră mai erau trei). „Toate abia se ţin, m-am culcat în unul şi m-am pomenit la podea”, mi-a răspuns bărbatul, având grijă să nu rămân cu părerea că se plânge. Îi pare foarte bine că-i singur în „salon” şi nu-l deranjează nimeni. Cum se obişnuieşte într-o vizită la spital, nu intrasem cu mâna goală. Când am scos din pungă câteva pacheţele, a protestat cu refuzul categoric: „Am ce mânca, nu îndur foame. Îmi gătesc singur câte o salată, îmi dau de-ale gurii şi femeile de la bucătărie”. Numai după ce l-am rugat să primească o mică pomană pentru sufletul părinţilor mei, a acceptat sticla de apă şi fructele. Iaca aşa sunt unii oameni ai nimănui – mândri şi cu principii!

Destinul acestui bărbat ajuns să-şi ducă zilele la spital, într-un cărucior de invalizi, este foarte nebulos. Mai bine zis, el îşi încurcă şi descurcă povestea vieţii aşa cum îi trăsneşte prin cap, de fiecare dată având o nouă legendă, iar cei ce-l ascultă n-au decât să-l creadă pe cuvânt. La început mi-a spus că-l cheamă Ivan şi că-i ucrainean de naţionalitate. Dar trecând la vorba românească, s-a „corectat”, numindu-se Ion. Precizând dacă e de acord să-i scriu numele şi prenumele adevărat în ziar, mi-a răspuns că n-are nimic împotrivă, că pot să procedez cum găsesc de cuviinţă. Neavând la îndemână nici un document care să-i ateste identitatea, poate să se numească cum vrea, şi să povestească orice despre viaţa sa. De fapt, Ion sau Ivan e de altă părere. El crede că nu e atât de complicat să se găsească în arhive certificatul de naştere şi să i se restabilească buletinul de identitate, dacă organele de resort ar fi intenţionate să-l ajute. Mai ales, ţinând cont de faptul că 22 de ani a slujit ca militar, nu e greu să i se dea de urmă. În lipsa documentelor, însă, e un nimeni, un loc gol, se autodefineşte omul fără de identitate.

Dar până a ajunge la această stare a avut o altă viaţă. Cum a fost ea, ce urme, ce amintiri a lăsat despre sine în inima oamenilor care i-au fost apropiaţi mai înainte? E doar o taină încuiată cu zeci de lacăte în întunericul memoriei, pe care nu vrea s-o scoată la lumină. Or, deşi pare o fire deschisă, un om cu simţul umorului, predispus să-şi dezgolească sufletul în faţa necunoscuţilor, Ion schimbă repede vorba sau se face într-o ureche când este întrebat de familie, soţie, copii, modul de trai de mai înainte… Bunăoară, la întrebarea dacă n-a avut probleme cu băutura, mi-a răspuns că numai calul şi vaca beau, iar omul cinsteşte, precizând că în timpul de faţă el bea numai apă chioară.

S-a născut la Ciudei, în 1947. Acolo a absolvit Şcoala Medie nr. 1, pe atunci cu limba rusă de predare. Mamă-sa, de la care are o soră dreaptă, a murit de tânără. Din a doua căsătorie taică-său a mai avut patru copii. Astfel, Ion are o mulţime de neamuri, împrăştiate prin lume, cărora le-a pierdut urma. Ultima dată a fost la Ciudei în 2004, la înmormântarea tatălui, trecut la Domnul la vârsta de 85 de ani. Ion se laudă că-l va întrece pe părintele său, căci se aseamănă „moşicăi” (bunicii) Sofia din partea tatei, care a ajuns până la adânci bătrâneţe, închizând ochii la vârsta de 107 ani. A trăit ca toată lumea, în mare greutăţi, născând mulţi copii (12 sau 13) şi suferind amarnic de pe urma lor. „Eu am să trăiesc până la 120”, glumeşte bărbatul. Dar la ce-i trebuie atâţia ani, nu ştie. Ca să bată recordul moşicăi, ori să-şi vadă actele refăcute la mână, să înveţe a umbla pe proteze, să ajungă, în sfârşit, acasă… L-a vizitat un domn de la centrul de proteze din Cernăuţi şi i-a promis că o să-l ajute pe gratis. El e de acord să plătească o parte din cheltuieli, căci… nu-i chiar sărac lipit pământului.

Printre altele, omul fără de căpătâi mi s-a destăinuit că primeşte pensie destul de mare şi nu duce lipsă de bani. Dacă e să-i dăm crezare, Ion Gumencu şi-a făcut serviciul 22 de ani bătuţi în cuie la diferite pichete de grăniceri, avansând până la gradul de căpitan. Cei câţiva prieteni din oraş care îl vizitează aşa şi îl numesc – „căpitanul”. În 1970, după serviciul militar în termen, a absolvit şcoala superioară de grăniceri din Lviv, păzind mai apoi frontiera pe sectorul de la Crasna şi în alte părţi. În 1971 s-a căsătorit. Marina lucra la bucătăria cafenelei din Ciudei. Sosise din Kazahstan, locul de exil al mamei sale, să-şi vadă neamurile din Igeşti şi s-a reţinut ani buni pe meleagurile bucovinene, întorcându-se la părinţi cu doi băieţi mărişori.

Vorbind despre soţie şi fii, Ion nu se aprofundează în detalii. E drept, ar dori să-şi vadă băieţii, să afle că are deja nepoţi mărişori, însă n-are pretenţii că l-au lăsat de izbelişte. Recunoaşte că după divorţul, iniţiat din dorinţa sa, nu le-a purtat grija cuvenită. Băieţii, unul de 14 şi altul de 13 ani, au plecat atunci cu mama lor în Kazahstan... Vitalie l-a vizitat de două ori, când încă trăia la Ciudei. Ca părinte, n-a meritat atenţia lor, dar, spune el nu o dată, mai mult pentru a se convinge pe sine, nici n-are nevoie de ajutorul nimănui. Sora dreaptă, Eugenia, s-a pierdut prin Italia, fraţii şi surorile din partea tatălui s-au împrăştiat pe întinsurile fostei uniuni… Vara aceasta l-a găsit la spital o nepoată din satul natal (fiica unui văr, nu e rudă apropiată) şi i-a promis că-l va lua la ea. N-a prea aşteptat-o, deoarece s-a dezvăţat să creadă în promisiuni. „Nădejdea mi-i numai în mâinile mele. Sunt tare în mâini şi aş putea răsturna munţii”, bravează bărbatul. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că, luându-i picioarele, i-a dat noi puteri în mâini. Poate să se deservească, să-şi spele o cămaşă. Într-o noapte, când secţia le-a fost inundată (s-a spart o ţeavă la etajul trei), le-a ajutat lucrătoarelor de serviciu să lichideze „potopul”.

…A fost găsit în stradă cu picioarele degerate. Lui Ion îi convine să povestească în legătură cu această tragedie că lucra paznic la plaja orăşenească din Cernăuţi. Prin 2008, sau 2009, când au fost mari inundaţii, cică a pierdut, „la locul de muncă”, toate documentele, pe care le ţinea în ghereta de la plajă, unde îşi avea adăpostul. Tot acolo, într-o noapte geroasă, i-au degerat picioarele. Ca bun creştin (se jură că a fost cu Dumnezeu în suflet şi atunci când purta carnetul de comunist în buzunar), se roagă pentru sănătatea lui Miroslav Malenkyi, şeful secţiei, „un bărbat vrednic, de mare ispravă”, care l-a operat – i-a amputat picioarele, dar i-a salvat viaţa. Din mila lui a fost lăsat să trăiască la spital, până se va găsi cineva din rude să-l ia „acasă”, adică în satul natal, unde mai stă căsuţa bătrânească de la părinţi. Fără buletin de identitate nu poate fi aranjat nici măcar la un azil de bătrâni. Deşi nu protestează în privinţa azilului, Ion nu insistă să i se restabilească documentele. S-a ataşat de unii lucrători ai spitalului, mai ales de liftierul Vitalie. Îi este drag, poate că poată acelaşi nume ca şi fiul său… De câteva ori a oftat a părere de rău că Vitalie e în concediu şi n-am avut ocazia să-l cunosc. I-a adus un mic televizor să-i ţină de urât. Îl ajută să covoare de la etajul doi în curtea spitalului. E fericit că are „maşina” sa personală, pe care a botezat-o „BMW”. În realitate e un cărucior foarte vechi, dăruit de nişte sectanţi care îl vizitează. Le este recunoscător că l-au ajutat să-şi recapete picioarele. Iese de două ori pe zi până la oprirea troleibuzului. Mai demult când lua căruciorul de la spital numai ce auzea strigând la fereastră: „Ivan, vino, că avem nevoie de cărucior”. Acum, se întâmplă ca lucrătorii medicali, la o nevoie, să împrumute „BMW”-ăşka lui. Nu le refuză, numai le face atenţi să nu-i aducă „limuzina” cu roţile pline de noroi ori nisip.

Deşi n-are cea mai bună părere despre oameni (cică, 99% sunt răi şi numai 1% cu inima bună), Ion a avut norocul să întâlnească, de când şi-a pierdut picioarele, destule suflete din acel unic procent al bunătăţii. Unul, bunăoară, vine şi-l tinde, îl bărbiereşte, i-a ajustat frumos favoriţii. În tinereţe i-a plăcut să poarte barbă, însă nu-i permitea normele ţinutei militare. Acum poate să-şi lase plete lungi, aşa a şi umblat flocos până a nimerit sub tutela noilor prieteni. Le acceptă binefacerea pentru că nu-l agită să intre în confesiunea lor. Are şi el concepţii de neclintit, mărturisindu-mi că nu se leapădă de credinţa în care s-a născut. De religia ortodoxă şi biserica de acasă îl leagă amintirea cununiei cu nevastă-sa şi botezul celor doi fii.

Asta-i tot ce-i umezeşte ochii, dincolo de care nu există nimic aproape de el ca să-l înduioşeze, să-l întoarcă spre trecut – nici o fotografie, nici un lucruşor cât de mic… Reciteşte din teancul de cărţi adunate pe noptieră, – vechi, deteriorate, ca şi celelalte obiecte din încăpere, găsindu-şi refugiul într-o lume inexistentă, unde orice dramă omenească are un final fericit.

Maria TOACĂ