11 aprilie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CATASTROFALA RISIPIRE

20 iulie 2013 р. | Categorie: Românii de pretutindeni

I. Umbra enigmaticului unchi

Acum, deşi regimul de trecere a graniţelor se menţine la fel de riguros şi sârma se întinde tot atât de înaltă şi ghimpoasă, aşa cum a fost ridicată de blamatul regim totalitar comunist, oamenii noştri cutreieră lumea în lung şi lat, fără a aştepta ziua şi ceasul când Europa va binevoi să ne primească ţara în paradisul ei. Până ne va chema şi ne va întâmpina cu pâine şi sare, fiecare caută o strungă spre o lume mai altfel aşezată şi spre o altfel de libertate. Astăzi drumul spre Roma, Milano, Paris sau Madrid pentru mulţi este mai scurt şi mai uşor de străbătut decât cel de odinioară spre Moscova. Ţărani bătrâni de prin cătune înfundate mănâncă caşcaval de la Roma şi se laudă cu nepoţei cu nume ce sună exotic pentru urechile autohtone – Giovani, Federico, Marcello... Ca nişte ciori albe au rămas doar cei care nu duc dorul copiilor plecaţi prin străinătăţi şi nu aşteaptă un sunet de telefon din Europa.

Dar cu numai câteva decenii în urmă rar cui îi surâdea norocul să evadeze într-o lume nouă şi foarte puţini aveau rude mai departe de graniţa cu România. De fapt, cei care le aveau erau destul de păţiţi şi pricepuţi ca să nu-şi dea seama că-i mai bine să nu vorbească despre neamurile capitaliste. Am avut şi eu un nume enigmatic în copilăria mea – unchiul Nicolae din Canada. Era fratele bunicii, plecat peste ocean cu puţin înainte de începerea primului război mondial. Într-o mapă de carton roasă se păstrau mai multe fotografii de familie, care mă atrăgeau mai tare decât modestele jucării – două păpuşi de cauciuc şi un papagal din plastic. Deseori mă furişam într-un ungher ca să nu mă deranjeze nimeni şi le căutam pe „cele mai frumoase”, ascunse într-un plic ştampilat, cu multe timbre. Erau câteva poze primite de bunica din Canada, care îmi deschideau imagini de poveste, luminate de un lux ce mi se părea neverosimil.

De pe fonul unui perete cu tablouri mă privea un domn solid, atins de o bătrâneţe nobilă, îmbrăcat într-un costum elegant... O mână i se odihnea degajat pe un obiect necunoscut, despre care aveam să aflu că se numeşte televizor, iar alta mângâia un câine mare, mare. Până la acea fotografie nu văzusem cum arată un televizor şi nici nu-mi închipuiam că există asemenea câini, care sunt ţinuţi în casă. Pe altă poză erau mai mulţi: unchiul Nicolae alături de o femeie elegantă, cu ochelari, şi copiii lor – şase băieţi şi o fată. „Cât a trăit cu-o englezoaică nu mi-a scris, căci era tare rea, iar asta-i franţuzoaică, îl lasă să ne trimită scrisori, poate voi primi şi un pachet de la frate-meu”, îmi spunea bunica, suspinând a pagubă de fiecare dată când mă surprindea cu fotografiile în mână.

Chestia cu întârzierea scrisorilor şi a coletului din cauza englezoaicei-zgripţuroaice era o poveste veche şi bine cunoscută în casa noastră. Auzisem de câteva familii din Boian cu rude în America şi Canada, care primeau colete cu basmale foarte căutate în acele timpuri, mai ales ca daruri la nunţi, şi alte lucruri rare ce le ajutau să scape de sărăcie. Bunica doar ofta sperând şi, ca să-şi mai verse necazul că nu primea măcar răspuns la scrisori, se ducea la Frăsina – o vădană cu câţiva ani mai mare, ce-şi avea casa în toloacă. Ea primea des pachete de la o nepoată din Canada, dar şi scrisori de la Nicolae. „Ce-ţi mai scrie, a pomenit ceva şi de mine?”, o lua la întrebări. „D-apoi cum, iată îţi dau să citeşti şi singură...”, îi răspundea Frăsina, făcându-se a căuta scrisoarea. Însă aşa cum n-o găsea niciodată, lua altă vorbă, liniştind-o: „Lasă că-mi amintesc unde am ascuns-o, mai intră pe la mine”.

În drum spre casă bunica mi se plângea: „Doamne, cum a fost ştrengar de mic copil, aşa a rămas până la bătrâneţe. Ca frate mai mare, întotdeauna făcea pozne şi râdea de mine. Odată, pe un ger grozav m-a pus să încerc cu limba clampa de la uşa de-afară, să văd cât e de dulce. Nici până azi nu uit ce durere am îndurat, drept că a luat şi el mare bătaie de la tata. N-am ştiut mult timp de urmele lui, a plecat fără să sufle o vorbă, fără să-şi fi luat rămas bun. Supărat pe mama că nu i-a cusut un pieptar înainte de Paşti, a fugit de-acasă în lumea largă. Nu avea nici 15 ani împliniţi... Nu era încă flăcău de ieşit la horă ca să-i coase ce vrea el. Dacă nu i-a intrat în voie, a vrut să-i facă mamei în ciudă...”.

Curiozitatea mea mergea mai departe, interesându-mă: „Dar cu Frăsina ce-a făcut de-i scrie numai ei până acum?”. Pusă în încurcătură, bunica îşi îndrepta mai întâi un colţ de la catrinţă, îşi înnoda încă o dată broboada, după care rostea abia auzit, cu gândul dus departe: „I-a fost dragă”. Spre marea mea părere de rău, se lăsa doar o clipă în braţele visului. Revenindu-şi repede, mă probozea că cine vrea să ştie prea multe mai repede îmbătrâneşte. Se prefăcea supărată, dar simţeam cum seriozitatea i se topeşte într-un zâmbet abia schiţat, citindu-i în privirile blânde că îmi va deschide şi această taină, ceva mai târziu, când voi creşte puţin mai mare.

II. De la începutul

până la sfârşitul unei mari speranţe

Aşa şi n-am mai aflat despre dragostea din adolescenţa unchiului meu Nicolae – unica fărâmă de suflet care, probabil, îl readucea cu sentimentele încărcate de dor spre pământul de acasă. Treptat numele lui s-a topit în uitare, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Bunica, consolată cu gândul că nu primeşte nimic de la el, făcea presupuneri pesimiste: „Cine ştie cât de greu o duce printre străini, poate o şi murit ori încă e mânios pe mine...”.

Numai ea înţelegea cât poate dura supărarea unui frate. Când, la 30 de ani neîmpliniţi, a rămas văduvă cu doi copii mici şi între patru pereţi ridicaţi pe jumătate (începuse cu soţul o casă nouă), Nicolae a chemat-o la el. I-a găsit acolo un bărbat, român din părţile noastre, întârziat cu însurătoarea din cauză că-şi dorea neapărat o bucovineancă. Cunoscând-o doar din fotografie, acela era gata s-o ia de soţie aşa cum era cu doi băieţi (de 10 şi 2 anişori) şi chiar i-a trimis bani pentru poză şi trei bilete de drum. Când era gata să plece, a cuprins-o groaza în faţa necunoscutului, preferând să rămână în sărăcia ei. I s-au subţiat degetele torcând şi ţesând nopţile, după ce se spetea ziua în câmp, până s-a văzut cu un acoperiş de stuf deasupra capului. Nu s-a plâns niciodată că-i pare rău de ce-a făcut, că mai bine ar fi plecat... Numai sentimentul de vinovăţie pentru soarta fiilor a mistuit-o toată viaţă. Mai ales că şi tata, în clipe de disperare, când în anii foametei umbla prin Galiţia să schimbe lucrurile din casă pe câţiva cartofi sau mai târziu, când venea îngheţat de la tăiat pădure, îi reproşa „prostia” din tinereţe: „Scăpam de-atâtea nevoi, aveam să huzurim ca boierii în Canada, şi nici pe Ioniţă nu l-ar fi împuşcat ruşii...”.

Imputări de acest fel puteau să curgă cu duiumul. Dar ce rost aveau ele pentru omul sortit să trăiască sub vremi, vorba cronicarului, ba şi mai mult pentru o femeie sărmană, legată cu trup şi suflet de locul părintesc, care n-a îndrăznit să-şi înfrunte destinul. „Cine ştie cum ne primeau canadienii ceia... Dacă aşa ne-a fost scris... Orice se putea întâmpla – să murim în drum, să ne prăpădim înainte de a ajunge acolo”, îşi potolea mama feciorul răzvrătit de mizeria vieţii.

Probabil, nu mi-aş fi amintit aceste crâmpeie demult apuse, dacă nu-mi nimerea în mâini cartea unui român emigrat în Canada din România ceauşistă, în 1980. De fapt, Risipirea, cronica bucovineană semnată de Corneliu Florea (în acte şi societate – medicul Dumitru Pădeanu), mi-a fost adusă (cu autograful autorului) de inimosul basarabean şi incomparabilul călător prin românitate, Vasile Şoimaru. Nu ştiu cum s-a întâmplat că s-a „pierdut” printre alte cărţi, încât am „descoperit-o” doar la semnalele unei consătene care, de asemenea, a primit-o cu o frumoasă dedicaţie de la autor.

În volumul care cuprinde o cronică bucovineană, amplă în timp, debutând cu anii de la finele secolului XIX (începutul unei mari speranţe) şi perindându-se până aproape de încheierea celui de-al doilea război mondial, 1943 (sfârşitul unei mari speranţe), ne întâlnim cu mai multe destine. Prin suferinţele unor oameni concreţi este pusă în lumină soarta românilor risipiţi pe câmpurile de luptă ale habsburgilor, a celor deportaţi în Siberia, încarceraţi în lagărele comuniste, precum şi a primilor temerari care şi-au ales liber strămutarea în Canada. Deşi autorul şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă în România, Bucovina îi era cunoscută doar ca un colţ mirific al Moldovei de Sus a lui Ştefan cel Mare, fiind atras într-un pelerinaj creştinesc de mănăstirile medievale. Era o cunoaştere a suprafeţei verde-albastre a Bucovinei, dar nu şi a sufletului oamenilor ei.

Numai după ce a trecut prin lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen, Austria, şi a ajuns în Canada, Corneliu Florea, sau Dumitru Pădeanu după numele său adevărat, a cunoscut în adâncul ei Bucovina, descoperind că în inima ei nu toate au fost şi sunt la fel de senine ca cerul de Voroneţ, că istoria-i s-a perindat într-o permanentă luptă, fiind marcată pe de o parte de „cotropire, asuprire şi risipire, iar pe de alta de încrâncenarea oamenilor de a-şi păstra şi perpetua fiinţa românească”. Bucovinenii au fost primii români pe care familia sa i-a cunoscut în Canada şi de la care în cele mai grele clipe a avut sprijin, încurajare. De la urmaşii pionierilor bucovineni, în special de la surorile Ana şi Maria Holunga, născute în preria canadiană, dar care vorbeau în graiul dulce al părinţilor, a şi aflat imigrantul noului val ce abia se întrezărea la orizont istoria exodului bucovinean de la începutul secolului XX în Canada. Tot de la ele a învăţat să se conformeze, să reziste şi să prospere într-o lume străină, fără a-şi pierde identitatea, firea şi simţirile de român. Anume celor care şi-au păstrat rădăcinile obârşiei şi la a doua ori a treia generaţie de emigranţi, precum şi românilor rămaşi să-şi poarte crucea sub stăpâniri străine şi-a consacrat autorul această tulburătoare Cronică, în care nu-i nimic inventat, ficţiunea artistică bazându-se pe documente istorice cu citate autentice, luate din sursele vremii. Începutul de roman fuzionează treptat în pagini de reportaj, iar multe personaje din localităţile Ostriţa, Boian, Voloca, Corovia poartă numele lor adevărate.

Desigur, cei plecaţi peste ocean până la primul război mondial au scăpat de încercări catastrofale. Revenind din nou la fratele bunicii mele, mă gândesc că puţin posibil să fi purtat el vreodată costumul în care l-am văzut pe fotografie, sau să fi ajuns la adânci bătrâneţe înconjurat de şapte copii bine aşezaţi în viaţă, dacă nu alegea calea înstrăinării. Nu mai vorbesc de calvarul îndurat după cel de-al doilea război mondial, căci şi primul, cel din 1914, a făcut ravagii, lăsând numai scrum şi cenuşă în Lehucenii noştri. Toţi sătenii, cu excepţia flăcăilor şi bărbaţilor buni de oaste, au fost evacuaţi departe în Rusia, undeva pe malurile Volgăi. Bunica şi-a pierdut un frate pe front şi o soră în drumul bejeniei, după care a jelit toată viaţa. La întoarcere n-a găsit nici urmă de casă ori din averea lăsată. Numai buruiene până la cer şi un câine jigărit de foame o aşteptau pentru a se găti mireasă într-un bordei.

Şi totuşi, citind paginile despre drumul primilor imigranţi în Canada şi despre începutul aşezării româneşti de acolo, ne dăm seama de incomensurabilul tribut plătit de ei pentru bunăstarea succesorilor lor de astăzi. Himera fericirii şi abundentei canadiene a început să bântuie printre bucovineni odată cu înăsprirea ocupaţiei austriece. În 75 de ani de stăpânire habsburgică numărul străinilor stabiliţi în Bucovina crescuse de zeci de ori. Numai băştinaşii erau îndemnaţi să pornească după năluca fericirii, ţinutul fiind inundat de broşuri despre avantajele imigrării, unde îi aşteaptă cel mai bun pământ din lume: „Erau pline de fotografii cu imigranţi în lanuri de grâu până la brâu... Toate etalau avuţie şi prosperitate în vestul sălbatic, unde era nevoie de cultivatori ai pământului din generaţie în generaţie...”.

Cu lacrimi în ochi şi rugăciuni în suflet, oamenii se despărţeau de casele lor, de traiul liniştit, mergând în necunoscut, unde se dădea pământ pe degeaba. Ei nu puteau înţelege cum se dă acolo tocmai 40 de fălci de pomană, când aici toţi luptă să ia un petic de la alţii, unde mai pui că mulţi toată viaţa n-ar fi câştigat bani nici pentru 40 de fălci. Cei plecaţi mai înainte, ca să nu moară de singurătate şi dor, îşi chemau neamurile, scriindu-le că pe locurile celea râurile sunt pline de peşte, iar în jur – numai păduri şi păşuni cât vezi cu ochii. Iată doar un pasaj despre debarcarea unui grup de voloceni: „Jos îi aşteptau Ilie Burlă cu fraţii Paulencu, cu ai lui Gabor şi Axinte care tot ziceau: „Bine aţi venit măi, fraţilor”, şi se îmbrăţişară cu toţii în zorii unei zile canadiene. După ce se potoliră de emoţii şi îmbrăţişări, coborâră toate bagajele, îşi strigară copiii care tremurau somnoroşi şi nu-şi dădeau seama ce se petrece în jur. Ion Paulencu le spuse să se descopere şi să spună Tatăl Nostru, acum în zori de zi şi de viaţă nouă. ... Ruga lor sună ca un murmur divin. Apoi, Ion Paulencu le vorbi din nou: Până deseară trebuie să ajungem până la Asessipi, e drum lung, ca de la Voloca la Cernăuţi... În căruţe avem pâine proaspătă, pâine canadiană, pentru toţi. Să o mâncaţi sănătoşi şi să fiţi binecuvântaţi în noua noastră ţară”.

În curând nou-sosiţii aveau să cunoască pe propria piele îngrozitoarea pustietate şi iernile aspre, deznădejdea începutului vieţii în bordeie Or, despre asemenea „privilegii” nu li se spunea nimic oamenilor care lăsau case şi gospodării frumoase, porniţi pe imensa apă spre pământul făgăduinţei, pe care ei aveau să-l desţelenească şi să-l înflorească.

Maria TOACĂ