20 septembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CRUCEA JERTFEI ŞI ÎNVIERII NEAMULUI RĂSTIGNIT DIN BUDA MARE

1 iulie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Aproape întregul Cireşar cerul a lăcrimat, păstrându-şi faţa înnegurată. Mai continuă zilele de doliul în inimile românilor pentru care luna iunie sfredeleşte dureros în rănile sângerânde ale memoriei. Timpul, despre care se spune că le vindecă pe toate, nu e în stare să aştearnă uitarea peste martirajul românilor de la o margine de Ţară, mai ales peste cei care până la 1940 nu s-au aflat niciodată sub stăpânire străină. Spre deosebire de fraţii bucovineni, care trecuseră şcoala rezistenţei în faţa orânduirii austriece şi aveau deja o oarecare imunitate întru păstrarea identităţii naţionale, românii din ţinutul Herţei s-au pomenit absolut nepregătiţi, „întâmplător”, dintr-o „greşeală”, cum se explică pentru oamenii naivi, sub cizma şi creionul netocit al lui Stalin, rămânând şi astăzi să sufere consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov, condamnat de toată lumea civilizată.

Au răbdat batjocură de la „eliberatori”, au fost vânduţi şi trădaţi chiar de oameni apropiaţi, din jurul lor, însă „siberiile” şi „onegile” nu le-au îngheţat inimile, nu le-au schilodit sufletele. Mai degrabă ori mai târziu, martirii se întorc acasă măcar cu numele, la pământul lor scump, găsindu-şi loc lângă lăcaşele sfinte, aşa cum au fost readuşi, în duminica de 1 iulie, gospodarii martirizaţi de puterea sovietică din Buda Mare. Cununi cereşti şi flori ale pământului străbun s-au întâlnit la Crucea înălţată în curtea străvechii biserici de Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina (preşedinte Octavian Bivolaru), la iniţiativa prim vicepreşedintelui Vasile Răuţ, băştinaş din Buda Mare. Emblematic este faptul că acest simbol al jertfei şi învierii a fost plasat alături de o altă Sfântă Cruce, străjuită de două plăci pe care sunt înscrişi eroii primului război mondial şi martirii regimului totalitar comunist. Astfel, cu binecuvântarea divină, cu bunăvoinţa şi contribuţia preotului paroh Gheorghe Motrescu, a primăriţei Maria Vacaraşu, a sătenilor de bună credinţă s-a realizat momentul de întregire a neamului răvăşit de ravagiile istoriei.

Se simte că intri într-un spaţiu de sacralitate de cum păşeşti dincolo de străvechiul zid de piatră ce înconjoară curtea Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitorită odată cu întemeierea acestei vetrei româneşti, cu mult mai înainte de anul 1775. Venind la slujbele de duminică şi sfintele sărbători, enoriaşii menţin firul de legătură cu strămoşii ce-i privesc din potirul crinilor, cu ochii trandafirilor şi frunzelor viguroşilor tei. De acum vor avea şi această Cruce, ca reazem pentru păstrarea demnităţii şi acoperământ puternic al credinţei. La ceremonia sfinţirii sacrului simbol, tandemul preoţesc Gheorghe Motrescu - Vitalie Cibotaru (părintele de la Pasat), i-au proslăvit pe eroii neamului, cetăţeni ai raiului, rugându-se pentru iertarea morţilor fără de vină şi a celor vii. Au fost momente când părea că Împărăţia Cerului a pogorât pe pământ prin rugăciunile preoţilor şi lacrimile nonagenarei Ortanţa Robu, unica supravieţuitoare a gulagului stalinist. Satul şi-a primit gospodarii la sânu-i, i-a adus acasă de la miazănoapte şi alte depărtări pe unde i-au mânat duşmanii. „Ne-a strâns Bunul Dumnezeu pentru sfinţirea acestui semn sfânt în memoria celor care nu s-au întors la Patria lor, la căsuţa lor”, a rostit cu glas de rugăciune preotul Vitalie Cibotaru. Părintele Gheorghe Motrescu şi-a dezvăluit cu profundă sinceritate darul dat de Dumnezeu de a se ruga pentru răposaţi, amintindu-le enoriaşilor, aşa cum o face la fiecare slujbă, de datoria creştinească de a-i pomeni pe sătenii măcelăriţi în malaxoarele unor timpuri nefaste.

Un cuvânt aparte a avut cucernicul părinte pentru venerabila Ortanţa Robu, care, la vârsta de 91 de ani trecuţi, nu lipseşte de la sfânta liturghie, ea însăşi, înveşmântată în odăjdii negre, arată ca o mucenică. Urmele suferinţei nu i s-au şters din lumina ochilor. N-a fost în stare să rostească măcar câteva cuvinte în faţa atâtor oameni, scăldând în lacrimi florile primite de la câţiva copilaşi. Înainte de începerea ceremoniei am înregistrat frânturi din suferinţele îndurate în îndepărtata-i copilărie. Sufletul, izvor nesecat de durere, îi era mai descătuşat lângă fântâna din curtea bisericii, avându-le de reazem alături pe surorile lui Vasile Răuţ – doamnele Elena Soponaru şi Lilia Arseni. Cu încurajarea lor, mi-a povestit că avea 14 ani când a fost mânată în Siberia împreună cu mama sa Grapina şi tot atâta timp a muncit în surghiun, la polul nord, întorcându-se acasă om matur. Motivul deportării? Nu ştie pentru ce păcate. Tatăl îi era mort demult, din 1928, la câteva luni după naşterea ei. În exil a cunoscut-o pe legendara ţărancă din Mahala, Aniţa Nandriş, fiind de-o seamă cu unul din cei trei băieţi ai ei. Mulţi consăteni au rămas să putrezească pe tărâmul îngheţurilor. Ea cu mamă-sa au revenit acasă, dar n-au avut parte de bucurii. Etichetate ca „duşmani ai poporului”, au fost mereu prigonite, mamă-sa s-a sfârşit de necaz şi nevoile traiului. Ortanţa a fost binecuvântată cu viaţă lungă ca să le amintească prin viu grai consătenilor de chinurile îndurate. Trăieşte singură, din mila lui Dumnezeu şi ajutorul vecinelor. Are un fiu, căsătorit la Ternopil. A stat un timp la mănăstire, dar de jumătate de an s-a întors la căsuţa ei. Spune că şi păsările vin, purtate de dor, tocmai din Africa la cuibul lor. Dreaptă în toate, mucenica Ortanţa a ţinut să amintească de o ruşoaică adusă la Buda Mare de un deportat, Mihai Pricopciuc. Trei copii, Mitruţă, Mihai şi Olga, au fost deportaţi împreună cu părinţii. Făcându-se bărbat în toată firea, Mihai s-a căsătorit în Siberia şi s-a întors acasă cu soţia Maria, care a învăţat limba română, a pus bazele şcolii, a fost directoarea instituţiei de învăţământ din localitate, fiind pomenită până astăzi cu vorbe bune de toată lumea de la Buda Mare.

Fiind urmaşii unui neam răstignit de imperii, în inimile tuturor celor adunaţi la ceremonia de sfinţire a Crucii martirilor fremăta o dramă din trecutul traumatizant. Însă timpul era pentru rugăciune, pentru primenire cu sfânta agheasmă. Preotul a mulţumit activiştilor „Golgotei”, iar preşedintele acesteia, Octavian Bivolaru, după o relatare succintă a activităţii desfăşurate, a exprimat recunoştinţă enoriaşilor, conducerii satului pentru susţinere şi contribuţia la realizarea iniţiativei lansate. Prezenţa, alături de preot, a primarului Maria Vacaraşu şi directorului ŞM, Ion Dumitraş, relevă că acest temeinic triunghi stă la baza tuturor lucrărilor frumoase întru propăşirea comunităţii. Având-o pe aproape pe bibliotecara Vera Iftinca, am aflat că în jurul primăriţei s-au unit la pregătirea mesei de pomenire gospodinele satului, Larisa Vasiliu, Lilia Buzduga, Rodica Cudric, preoteasa Varvara Motrescu şi altele.

Dar până a gusta din pâinea dărniciei acestor cinstiţi români, le-am ascultat durerile şi bucuria de a fi părtaşi la sărbătoarea memoriei lor. Or, aducerea acasă a fiinţelor scumpe este şi o fericită sărbătoare. Om al satului, Vasile Răuţ îşi atenua emoţiile cu susţinerea soţiei şi fiului Marius. El i-a evocat pe cei pierduţi fără urmă, amintind de familiile Pricopciuc, Andrieş, Budeanu, despre primul deportat, primarul Toader Pinghireac. Escortat de călăreţi, a fost dus pe jos la Herţa, iar mai departe nu se ştie ce s-a întâmplat cu el. Nu departe se auzea oftatul nepotului său, Mihai Buzduga. Dl V. Răuţ i-a pomenit pe bunicii săi – Gheorghe Damian, care, în pofida suferinţelor îndurate în lagărul de la Onega, a umblat pe picioare până la 84 de ani, şi Dumitru Răuţ, desproprietărit de toate bunurile agonisite prin muncă cinstită. Necazurile bunicilor pulsează şi în inima primăriţei Maria Vacaraşu: „Ambii au supravieţuit calvarul de la Onega – scumpii mei bunei, Ion Calmuţichi şi Ion Lis. S-au întors acasă pentru că s-au ajutat unul pe altul. Erau numai pielea şi oasele, dar au trăit până la adânci bătrâneţe. Ne bucurăm că o avem printre noi pe stimata Ortanţa, istoria vie a satului”.

Coroana tricoloră, cu o pioasă plecăciune, a fost depusă de diplomatul Aurelian Rugină, din partea Consulatului General al României la Cernăuţi şi a Ţării de la sânul căreia au fost rupţi românii herţeni. Onorat de a fi prezent la un eveniment de impresionantă vibraţie românească, dl Aurelian Rugină a menţionat prezenţa tinerilor, a copiilor, care „trebuie să cunoască ce s-a întâmplat şi să nu uite că au suferit oameni fără nici o vină, doar pentru că erau români”. Mişcător a fost momentul apropierii diplomatului român de Ortanţa Robu, care a primit recunoştinţa sa pentru rezistenţa-i în faţa încercărilor destinului.

Despre însemnătatea Crucii inaugurate ca simbol al întregirii neamului răvăşit de război şi deportări a vorbit criticul literar Ştefan Broască, vicepreşedinte al Asociaţiei ştiinţifico-pedagogice „Aron Pumnul”. Membrul comitetului de conducere al „Golgotei” şi al Societăţii „Mihai Eminescu”, Octavian Voronca, a fost prezent cu steagul tricolor, alături de bicolorul de stat, şi cu înflăcărata chemare de a ne apără şi salva valorile naţionale, îndeosebi limba maternă şi dreptul de a ne numi popor autohton. Tot el a amintit de năvălirea tancurilor sovietice asupra Herţei în ziua de 29 iunie 1940 şi a anunţat minutul de reculegere pentru memoria martirilor. Asupra imperativului editării unei monografii a satului, precum şi a datoriei de a studia istoria veridică pe baza documentelor de arhivă, implicit completarea listei celor înscrişi pe monumentul jertfelor regimului totalitar, a atras atenţia redactorul-şef al ziarului „Zorile Bucovinei”, Nicolae Toma, preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi. Ideea lansată de dl Nicolae Toma a fost încuviinţată de cel care ar putea s-o realizeze, jurnalistul Marin Gherman, originar din Buda Mare.

Lecţia de istorie, la care nu avem dreptul să rămânem corigenţi, s-a încheiat cu promisiunea lui Vasile Răuţ că va renova inscripţiile de pe cele două plăci ale eroilor neamului. În umbră, aşa după cum îi este vrerea, a rămas numele sponsorului din Elveţia, care a contribuit la înălţarea Crucii menite să le aducă moştenitorilor martirilor din Buda Mare puterea şi mântuirea atât de necesare fiecărui creştin. Mai ales, avem nevoie de vigoare sufletească şi multă demnitate în a ne apăra limba şi credinţa românească, pentru care au suferit în trecut şi sunt puşi astăzi la grele încercări românii noştri.

Maria TOACĂ
Fotografii: "Zorile Bucovinei", Nicolae Paulencu