21 septembrie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„SUS, ÎN A MEA BUCOVINĂ, CÂNTĂ PASĂREA STRĂINĂ...”

17 iulie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Interesându-mă mai aprofundat de povestea vieţii consăteanului Florea Rusoi, am avut ocazia să răsfoiesc caietele sale cu poezii. Printre acestea am dat de file scrise de altă mână – o caligrafie frumoasă, îngrijită. Poeziile erau dedicate mamei şi plaiului natal, purtând semnătura „Eufrozina”. Presupunând că este verişoara lui Florea Rusoi, curioasă să aflu mai multe despre această Eufrozină, am apelat din nou la amabilitatea Lenuţei Rusoi.

Şi am aflat că la Boian-Lehăceni au trăit soţii Gheorghe şi Maria Melnic, care aveau mulţi copii – fete şi băieţi. Când au năvălit sovieticii, familia Melnic s-a refugiat în România. Două fete s-au căsătorit şi au rămas pe teritoriul liber al Ţării, iar părinţii cu ceilalţi copii s-au întors la baştină. Eufrozina, de profesie contabilă, căsătorită cu românul Vasile Paglud, este una din fiicele rămase în România. Ea trăieşte şi acum la Rădăuţi. La venerabila-i vârstă de 90 de ani, este unica supravieţuitoare din numeroasa familie. Părinţii, fraţii şi surorile odihnesc în cimitirul din Boian.

Nu degeaba se spune că tot românul se naşte poet. În paginile scrise de Eufrozina am găsit rânduri pătrunse de dorul de părinţi şi satul natal: „Nu scriu versuri,/ Nu-s poet,/ Dar înşir aceste rânduri/ Ce le simt acolo-n piept”, se exprimă fiica înstrăinată, precizând: „Aceste rânduri, cu multă dragoste, le-am scris mamei mele, care şi-a sacrificat viaţa pentru noi (poezii scrise pentru mămica, 8 septembrie 1984)”. Dintr-o poezie dedicată mamei am desprins următoarele rânduri: „Ai şi fete, şi băieţi,/ Toţi s-au dus la a lor masă,/ Singurică stai în casă/ Între cei patru pereţi.// Ai muncit o viaţă întreagă/ Să ne dai în rândul lumii,/ Dar acum la bătrâneţe/ Ai rămas a nimănui”. Autoarea regretă foarte mult că e departe şi nu o poate ajuta pe scumpa ei mamă, rămasă singurică: „Şi tătica-i dus de-a pururi/ Sus în deal la ţintirim,/ Ne aşteaptă şi pe noi/ Lângă el ca să venim”. Când a fost posibil, fiica venea în ospeţie la mama. Ecoul vizitelor ei îl găsim în poezia „Revedere”: „... Eşti voioasă şi senină/ Că îţi este casa plină/ Şi eşti tare bucuroasă/ Că suntem la noi acasă”. Despărţirile erau foarte dureroase: „Ne strângi pe rând în braţe/ Şi-ncepi din nou a plânge/ Că rămâi iarăşi cu dor,/ Fără nici un ajutor”.

Răscolitoare sunt poeziile din care străbate dorul autoarei de plaiul natal, aşa cum citim în „Dor de plaiul Bucovinei”: „Dor, mi-e dor, jalea m-apasă/ Şi mi-i dor de a mea casă,/ De mama ce m-a născut/ Şi cu grijă ne-a crescut./ Sus în a mea Bucovină/ Cântă pasărea străină,/ Cântă şi jalea m-apasă/ Că sunt departe de casă,/ Bucovină, ce n-aş da,/ Ca să fii iarăşi a mea,/ Să trec dealul peste Prut/ Şi acasă să ajung.// Şi amar, amar de spus,/ Când acasă-i greu de-ajuns/ Să vezi satul tău Boianul,/Mama, casa şi tot neamul!” (6 ianuarie 1981). În versurile autoarei vibrează regretul că nu-i alături de măicuţa ei: „Mama e un cuvânt mare/ Ce-l rosteşte fiecare,/ Dar nu toţi îl preţuiesc,/ Ci doar cei ce o iubesc.// Simt în suflet dor de mamă,/ Jale multă mă destramă/ Că eşti singură, bolnavă/ Şi nu-s lângă tine, mamă”. La fel de duioase sunt şi versurile izvorâte din inima ei de mamă pentru fiica Amalia.

Am scris acest articol cu speranţa că va ajunge şi la doamna Eufrozina din Rădăuţi şi îi va aminti de momentele frumoase ale întâlnirilor cu neamurile din Boian.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară