16 septembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

O minoritate legendară: refugiaţii din 1940 – 1944

17 august 2018 р. | Categorie: Noutăţi

La 26 iunie 1940, beneficiind de Pactul de neagresiune (Ribbentrop – Molotov) cu Germania, ultimatumul Uniunii Sovietice paralizează diplomaţia românească şi surprinde chiar pe germani prin cuantumul pretenţiilor. Sistemul interbelic de alianţe – Mica Înţelegere, Antanta Balcanică – se spulberă. La 28 iunie este ocupată Basarabia şi Bucovina de Nord. Două luni mai târziu se prăbuşesc frontierele statului în vest (Transilvania) şi în sud (jumătate din Cadrilater). Mase mari de refugiaţi (un milion şi jumătate, după estimările oficiale) împânzesc resturile Regatului României şi răspândesc ura şi umilinţa pretutindeni; bugetul naţional, devenit deficitar, abia le asigură subzistenţa. Şocul agresiunii produce indignare în toată ţara, determinând opinia publică românească să suporte o alianţă „împotriva firii” cu artizanii Dictatului de la Viena.

Impactul ocupării brutale a produs nu doar valuri de refugiaţi, ci şi atitudini militante în societatea civilă, opinii asumate, reacţii subiective; Ion Antonescu, conducătorul statului, porneşte „Războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional”, în care optează pentru continuarea operaţiunilor militare dincolo de Nistru, alături de Germania, până la victoria finală.

În teritoriile recuperate, aflate sub guvernare militară, intrarea în normalitate a fost iluzorie; războiul, realitatea istorică prezentă virtual, devine o cruntă vecinătate şi răstoarnă toate concepţiile. Are loc al doilea exod, sub presiunea ofensivei sovietice, a ameninţării ocupaţiei bolşevice, a propagandei; Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor îi înregistrează pe azilanţi şi le dă repartiţii către diverse judeţe; sunt preferate cele mai depărtate de graniţa răsăriteană. Ajunşi în noile locaţii, refugiaţii vor fi trataţi mult timp cu suspiciune, cu inferioritate; mijloacele de subzistenţă, precare în ansamblul economiei de război, nasc frustrări.

Sovieticii ocupă România; persoanele refugiate sunt înştiinţate şi obligate să se întoarcă acasă (considerate cetăţeni sovietici deplasaţi în străinătate). Cei mai norocoşi îşi falsifică identităţile, sperând să scape de braţul discreţionar al NKVD–ului, pentru care „a repatria” era echivalent cu trimiterea în Gulagul siberian.

Învingătorul a luat totul: Tratatele de pace de la Paris s–au semnat în februarie 1947 (România primea înapoi Transilvania de Nord, însă pierdea Bucovina de Nord şi Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice), regimul comunist s–a instaurat în decembrie 1947, dar încă din iunie 1945 au început să funcţioneze Sovrom–urile (societăţi mixte româno–sovietice) cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică, în realitate cea mai durabilă (până în 1956) şi mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor generale din România. Ce mai conta că NKVD–ul, mai târziu NKGB–ul, făcea poliţie? Guvernele–marionetă ale Republicii Populare Romîne erau înţesate de „consilieri” ruşi cu putere de decizie, astfel că principala activitate executivă era transformarea RPR în „coşul de pâine” al blocului sovietic.

Cu cedarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa România a pierdut peste 20% din suprafaţa agricolă a ţării şi aproape 4 milioane de locuitori. Apoi statisticile se dizolvă în „raportări” iar evidenţa populaţiei este amânată până după răfuiala cu politicienii non–comunişti, chiaburii potrivnici colectivizării, în general toate persoanele „socialmente duşmănoase”, categorie ce include ca bonus adversarii personali ai activiştilor comunişti.

Noua constituţie scotea în afara legii şi pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituţia garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.

Ce a mai rămas din refugiaţi, odată cu scoaterea cuvântului „Bucovina” din dicţionarele regimului şi asocierea sa cu subversiunea? Documentele personale, dacă n–au fost distruse din teamă! Spaima atavică a comuniştilor faţă de asocieri neavenite a dus la „statistica pe sărite”, prin ale cărei metodologii de calcul nu se pot face corelaţii între indicatori, precum şi la drastice sancţiuni pentru „abateri de la linia partidului”, ceea ce putea să însemne orice... documente de partid erau, slavă hemoragiei verbale a liderilor!

Aşadar, un milion şi jumătate de refugiaţi iniţial. Aplicând regulile de selecţie ale epocii, ce rezultă, după şase decenii, din generaţiile născute între 1914 şi 1935? După aprecierea noastră, extrem de aproximativă, sub 20.000 de supravieţuitori care, sub presiunea vremurilor, s–au disimulat, s–au adaptat, au fost mimetici, umili şi fără însuşiri vizibile.

Şoarecele e cenuşiu, refugiatul – camuflat. În definitiv, reprezintă Bucovina – o entitate stânjenitoare, nestatuată.

Statistici nu s–au făcut... dar registrele au rămas. Evidenţele sunt consemnate, dosarul de cadre, arma atotputernică a birocraţiei comuniste, a fost pururea actualizat. Ori de câte ori un refugiat a vrut ceva: şcolarizare, locuinţă, serviciu, promovare, tratament medical, i s–a „pus în vedere” că este cetăţean de rangul al II–lea... privilegiat fiindcă este lăsat în pace, aşadar şi reciproca să fie valabilă.

Schimbarea de regim din decembrie 1989 a produs, pe lângă capitalismul rudimentar, o emulaţie reparatorie şi un neoconservatorism legislativ, fără legătură cu marea politică. În acest context, au apărut şi legi referitoare la vechii refugiaţi, pasămite spre a şterge nedreptatea.

Marian Drumur, România