17 septembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

TRĂIND CU SPERANŢA CĂ SE VOR ÎNTOARCE „AI NOŞTRI”, CU ÎNTREAGA ROMÂNIE...

19 august 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Eufrosina Vitrescu îşi poartă cu bucurie povara vârstei, viaţa fiindu-i dragă cu toate câte i-a fost dat să sufere. Au trecut optsprezece ani de când şi-a înmormântat bărbatul, a îndurat cele mai mari pierderi ce le poate avea o mamă, văzând cum coboară în recele mormânt unicul fiu, fiica mai mare şi doi nepoţi în floarea vârstei. „Scârbă, după scârbă”, oftează, mult pătimitul ei suflet, alinat de creştineasca credinţă că e păcat să te superi pe încercările trimise de Dumnezeu, întocmai cum e cântecul: „Ba cu dor, ba mânioasă,/ Viaţa totuna-i frumoasă./ Ba cu bune, ba cu rele/ S-a cam dus şi-mi este jele”. A fost deprinsă de mică să aline durerile celor apropiaţi. Supravieţuindu-şi neamurile şi cunoscuţii din generaţia ei, a rămas cea mai în vârstă dintre femeile de la Roşa care umblă la biserică.

Văzând lumina zilei în raiul naturii de la Ţeţina, aproape de străvechea cetate, unde era o frumuseţe nemaiîntâlnită astăzi, a îndrăgit tot ce fremăta, înverzea şi înflorea în jurul ei. Acolo a copilărit, a învăţat şapte clase la şcoală, s-a măritat cu un flăcău din apropiere (a treia gospodărie de la casa-i părintească), a născut trei fete şi un băiat... Şi a muncit –mult, istovitor, dar fără să se plângă vreodată că-i este greu...

De zece ani, de când a trecut cu traiul la Roşa, în casa nouă construită de fiica Viorica şi ginerele Gheorghe Bulboacă, a schimbat toate grijile ce le avea mai înainte în gospodăria de la Ţeţina pe una singură – cea a florilor. Nu i-a fost uşor să părăsească cuibul ei ce i se părea mai temeinic decât cetatea Ţeţinei, însă, după cum mi-a mărturisit, „pentru copii se dă şi-n foc”.

Deşi n-a fost nici o zi angajată în vreun serviciu, Eufrosina a trudit mai mult decât vecinele ei care se grăbeau dimineaţa la lucru. Din 16 hectare de pământ şi pădure, cât au avut părinţii soţului, puterea sovietică le-a lăsat 45 de ari. Era destul de mult pentru acea perioadă de restricţii. Creştea în grădină de toate – cartofi, varză, castraveţi, roşii, mazăre, diferite verdeţuri... Le strângea pe rouă dimineaţa, ducându-le proaspete la piaţă domnilor orăşeni. Plus la acestea, ţinea vacă şi oi. Pe lângă patru copii ai săi, a îngrijit timp îndelungat de cumnata Ana, o soră de-a bărbatului, invalidă din copilărie.

Mihai  Vitrescu, care avea să-i devină sprijin şi însoţitor prin viaţă, trăia a treia casă şi era cu trei ani mai mare. Se cunoşteau de mici, au reuşit să umble împreună la şcoală, fiind foarte tineri când, în năprasnicul an 1947, au îngenuncheat în faţa altarului. La vârsta lor fragedă (18 ani ai miresei şi 21 ai mirelui), ambii erau căliţi şi maturizaţi de crâncene încercări. În primii ani de după război, oamenii gospodari mai sperau la o minune, nu credeau că stăpânirea celor fără de lege şi fără Dumnezeu o să dureze mult. Sperau bieţii români că se vor întoarce „ai noştri” şi pe pământul strămoşesc se va instaura din nou dreapta orânduială. Mihai avea mâini bune pentru orice lucru, a fost şi cizmar, şi măcelar foarte întrebat prin împrejurimi. Pensia şi-a câştigat-o la Casa Ofiţerilor, unde a slujit pe parcursul a 35 de ani ca paznic la intrare.

Ar face răni la pleoape dacă ar vărsa măcar câte o lacrimă pentru fiecare durere şi greutate suportată. Socrul Petre Vitrescu, fost ostaş în armata austriacă în primul război mondial, dar nici tatăl ei n-au renunţat de-odată la avutul lor, aşa ca acei cu coatele goale. S-au zbătut, ţinând cu dinţii pământul şi vitele până prin anii 50. Desigur, au fost înscrişi pe lista neagră a culacilor, fiind impuşi la biruri insuportabile. Au trebuit să plătească 350 ruble (sumă fantastică în acele timpuri) pentru că ţineau trei vaci şi două junci, să dea la stat lapte, unt, carne, lână – mult mai mult decât obţineau în gospodărie. Ca să nu fie deportaţi în Siberia din cauza neîndeplinirii birurilor, cumpărau de la piaţă unt şi carne şi se achitau cu statul.

Românii din suburbiile Cernăuţilui erau jăcmăniţi şi siliţi să plătească tribut statului ca şi ţăranii de la sate. „Bunelul Simion din partea mamei era om cu o frumoasă avere. L-a ţinut pe fiul Gheorghe prin şcoli înalte, i-a cumpărat şi o clădire mare la Roşa, acolo unde mai târziu a fost internatul. Ştiu că mama se mândrea că fratele ei este doctor la Bucureşti. După plecarea unchiului, când au intrat ruşii, trăia bunica mea Zoiţa în casa ceea. Din câte am auzit, nişte vecini ucraineni au umblat pe la organe, denunţând că clădirea e aproape pustie, că stă acolo mama unui agent fugit în România. Nu ştiu precis cine şi ce a spus, dar bunica a fost scoasă din casa ei. Am luat-o să trăiască la noi, bucuroşi că n-au ridicat-o în Siberia”.

Părinţii şi socrii Eufrosinei n-aveau altă scăpare decât să dea tot ce le cerea statul, să achite toate impunerile. Or, asupra lor planau „păcate” pentru care puteau fi deportaţi în orice clipă. Pe lângă sora mai mare Domnica, Eufrosina a avut înaintea ei doi fraţi – Mihai şi Constantin. Pe Mihai, pierdut în anul 1941, îl vede prin ceaţa unor dureroase amintiri. Era flăcău în floarea vârstei, lucra la o fabrică din oraş... Dornic de libertate, nu-şi închipuia viaţa sub stăpânire străină. Într-o duminică, după sfânta liturghie, s-a pornit cu încă doi tineri de seama sa să treacă frontiera în România. Toţi trei s-au pierdut fără urmă. Sora-sa presupune că au fost împuşcaţi la graniţă. Dacă treceau dincolo, careva numaidecât dădea un semn de viaţă. Ştie doar că unul din prietenii fratelui se numea Vasile Prec. Celălalt frate, Constantin, născut în 1927, în timpul războiului a fost luat ca premilitar pe teritoriul României. Când Cernăuţiul a fost din nou ocupat de sovietici, Ţara şi-a trimis forţat premilitarul acasă, ca să se „bucure” de puterea comuniştilor. De fapt, tânărul n-a nimerit în familie, ci a fost încarcerat în cazarma de la Roşa, transformată în lagăr pentru românii supuşi la aşa-numita repatriere. Or, refugiaţii sau cei pe care ocupaţia rusească i-a găsit pe teritoriul Ţării erau vânaţi de iscoadele comuniste şi expulzaţi în Ucraina sovietică împotriva voinţei lor, fără a li se cere consimţământul. Aşa a ajuns şi Constantin în lagărul de la Roşa, familia aflând abia după nouă luni unde se află el.

„Era atât de aproape, iar noi nu ştiam. Scria, sărmanul, scrisoare după scrisoare, până cineva ne-a adus un bileţel de el. La o săptămână după ce mama l-a găsit, Constantin a fost escortat la închisoarea din Harkov. A făcut trei ani de puşcărie, dar s-a întors teafăr acasă, îmbrăcând la petreceri şi de mari sărbători costumul popular al pierdutului frate Mihai. Pentru ce a fost pedepsit şi care i-a fost vina?”, se întreabă bătrâna neîmpăcată până astăzi.

Prin mărăcinii Bărăganului

Un frate al soţului, cumnatul ei Gheorghe Vitrescu, în primăvara anului 1944, simţind că se apropie viforul roşu, şi-a încărcat cât a încăput din bunurile familiei în căruţă, ţinând drumul, cu trei fetiţe, în adâncul Ţării. Pe soţia Ana a trimis-o înainte cu trenul. Femeia era gravidă, trebuia gata-gata să nască, şi nu s-a încumetat s-o hurduce în căruţă. „Şi-au părăsit casa, plecând nu se ştie unde – ea cu trenul, el cu caii. Fata cea mai mică, pe care au numit-o Veronica, li s-a născut în tren. Veronica a fost de multe ori în ospeţie la noi, şi eu am fost cu fetele mele la dânsa. Când cumnatul Gheorghe zăcea în spital bolnav de cancer la plămâni, ni se rupea inima că nu-i puteam trimite bani ori alt ajutor. Am găsit la Cernăuţi o femeie bătrână, care avea fecior în România şi tot nu-i putea da nimic. Noi o ajutam aici pe mamă-sa, iar el – pe Gheorghe al nostru în România”, povesteşte printre lacrimi Eufrosina.

Trista, tragica istorie, auzită la Roşa, mi-a amintit cutremurător de ”Vămile năpăstuirii” ale de-acum regretatului George L. Nimigeanu, poetul din Mediaş, născut la Tereblecea şi trecut prin toate cercurile iadului refugiului părinţilor săi în adâncul României. Ca şi familiei din Tereblecea, căruţa le-a fost casă şi masă fetiţelor lui Gheorghe Vitrescu. Cele patru surioare au crescut în îngrozitoare mizerie, cu frica-n spate şi cu moartea în faţă. Mama lor n-a rezistat marelui necaz, s-a îmbolnăvit de meningită, scăpând de toate chinurile pământeşti în plină tinereţe, la 38 de ani. Bărăganul l-a băgat în pământ şi pe Gheorghe, bărbatul sfârşindu-se ros de cancer la vârsta de 44 de ani. Un frate de-al Anei le-a luat pe fetiţe la Timişoara. Numai sora mai mare n-a părăsit locul de exil nici după ce-şi redobândise libertatea. Eufrosina povesteşte că mai întâi îşi scriau scrisori, apoi a vizitat-o de câteva ori, acolo în Bărăgan, unde exilaţii prinseseră rădăcini în căsuţele lor de lut, construite aşa cum îşi lipeşte rândunica cuibul. Relaţii mai strânse a întreţinut cu Garofina, fiica mijlocie a cumnatului Gheorghe, căsătorită cu Mircea Cernei, feciorul unor gospodari de frunte, refugiaţi din Boian. Aşa s-a risipit neamul de la Ţeţina şi Roşa prin toată România. Din povestirile Eufrosinei Vitrescu despre locurile pe unde a umblat (Piteşti, Bucureşti, Timişoara, Arad, Cluj...), se conturează harta întregii Ţări. Plânge, evocând momentele când cobora din tren în îmbrăţişarea rudelor.

Maria TOACĂ