19 februarie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MOMENT ASTRAL ÎN ISTORIE: CURAJUL ROMÂNESC FAŢĂ DE „PRIMĂVARA DE LA PRAGA”

20 august 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Mai demult timpul trecea uneori chiar cu încetineală de melc. Acum, acelaşi timp pentru mine, zboară mai iute decât vântul şi decât gândul, gândul care în aceste zile mă opreşte în una din cele mai triste, întipărite în memorie, perioade ale copilăriei. Chiar în aceste zile s-au împlinit 50 de ani de atunci, de la data când tancurile ruseşti invadaseră capitala Cehoslovaciei pentru a înăbuşi năzuinţa cehilor şi slovacilor la libertate, mişcare de eliberare de dictatura Kremlinului, intrată în istorie ca „Primăvara de la Praga”.

De fapt, la vârsta care eram atunci idee nu aveam de „Primăvara de la Praga” şi, la drept vorbind, nici tancurile care năvăliseră în Cehoslovacia nu erau în exclusivitate ruseşti, ci ale armatei statelor socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia. Însă tatăl meu, care stătea cu urechea la posturile de radio Iaşi şi Bucureşti, nu intra în asemenea detalii. Pentru el tot ce era rău pe lume venea de la ruşi. Părinţii mei, ca şi mulţi alţi români din partea Bucovinei ocupate, încă se hrăneau cu iluzia că se vor întoarce „ai noştri”, deşi mersul istoriei le dovedeau cu totul altceva. Tot mai alarmate şi evidente erau semnele că trebuiau să-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la mângâietoarea speranţă la întoarcerea României. Pentru mama cea mai mare pierdere era că nu i se mai permitea abonarea la revistele „Femeia” şi „Săteanca”. „Cum voi trăi fără ele...”, se tânguia mama. Simţeam că nu e a bine când o auzeam oftând aceste cuvinte, dar nu înţelegeam cu mintea mea de copil că nu e vorba doar de nişte reviste, ci de ruptura ultimului fir ce o lega de Ţara unde trăiau cei doi fraţi mai mari ai ei, care au crescut-o când a rămas orfană de ambii părinţi.

Şi iată că atunci când românii noştri începeau să se împace cu gândul că nu se mai întoarce roata istoriei, a sosit vara lui 1968, cu lungi şiruri de maşini verzi, încărcate cu militari. Treceau întruna pe drumul de importanţă internaţională ce traversează satul meu natal. Le petreceam cu strângere de inimă, sub impresia vorbelor mai înfricoşătoare decât huruitul acelor maşini. Lăcrimau femeile, vorbeau cu asprime bărbaţii că gata-gata începe războiul şi că România, care s-a opus ruşilor şi n-a trimis armata în Cehoslovacia, de data aceasta nu ne mai lasă de izbelişte.

Deşi decembrie 1989, anul Revoluţiei Române, m-a găsit în plină maturitate, nu-mi amintesc atât de viu cum au reacţionat părinţii mei şi cei din jurul lor, la evenimentele din Bucureşti, în special la execuţia cuplului Ceauşescu. Însă, de atunci, cu jumătate de secol în urmă, mi s-a întipărit în memorie admiraţia lor pentru conducătorul României. Ţăranii noştri repetau cuvânt cu cuvânt declaraţia lui Nicolae Ceauşescu referitor la solidaritatea cu poporul-frate cehoslovac, şi chiar îi imitau vocea. Demnitatea şi curajul diplomaţiei româneşti şi conducerii de la Bucureşti se întrupaseră în fiinţele lor supuse la atâta suferinţă şi umilinţă. Credeau că, în sfârşit, vor fi izbăviţi, că România îşi ridică fruntea...

Pentru generaţia tânără, care nu cunoaşte acele evenimente, voi oferi câteva repere informative. Aşadar, s-au împlinit 50 de ani, de când, la acel ianuarie 1968, când începea una dintre cele mai cunoscute acţiuni anticomuniste de după cel de-al doilea război mondial – „Primăvara de la Praga”. Acţiunea a fost salutată în ţările occidentale, fiind socotită o lovitură în blocul socialist. La 5 ianuarie 1968, în funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost ales reformistul Alexander Dubček, care milita pentru existenţa mai multor partide politice, libertatea de exprimare, libertatea presei şi dreptul la circulaţie în afara ţării. Social-democrații au început imediat formarea unui partid separat de cel comunist, în Cehoslovacia ivindu-se și alte cluburi politice. Intelectualii cehoslovaci, precum Vaclav Havel sau Ludvik Vaculik s-au implicat în dezbaterile legate de viitorul țării.

Denumirea de „Primăvara de la Praga”, atribuită revoluţiei paşnice din Cehoslovacia, a fost preluată de la un festival cu același nume, organizat la 12 mai 1968 pentru a comemora moartea compozitorului Bedřich Smetana. Aceste evenimente au pus în gardă Uniunea Sovietică. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, 500.000 de militari din statele Tratatului de la Varşovia, cu excepţia României, însoţiţi de peste 5000 de tancuri, au intrat în Cehoslovacia. România nu numai că n-a participat la această invazie, dar a şi condamnat-o prompt, în termeni vehemenţi. În dimineaţa de 21 august, în faţa sediului C.C. al fostului P.C.R. s-a adunat o mare de lume – oameni de diferite convingeri, veniţi din proprie iniţiativă. Nicolae Ceauşescu a rostit o cuvântare, în care a calificat pătrunderea trupelor celor cinci state socialiste în Cehoslovacia (U.R.S.S., R.D.G, Polonia, Ungaria şi Bulgaria) drept "o mare greşeală şi o primejdie gravă". El a declarat că „nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc".

Occidentul a condamnat verbal, de la distanţă. Armata Cehoslovaciei n-a opus rezistenţă acestei intervenţii, în faţa căreia nici n-ar fi fost aptă să reziste. Dar au existat manifestări de rezistenţă din partea populației civile. Populaţia i-a întâmpinat cu ostilitate pe „musafirii” nepoftiţi. Nu le-a dat nici apă, nici pâine.

Cu toate că protestele au fost paşnice, 72 de cehi și de slovaci au fost uciși, iar câteva sute au fost răniţi. Cel mai cunoscut act de protest a fost gestul unui student, Jan Palach, de la Universitatea din Praga, care și-a dat foc, la 16 ianuarie 1969 în Piața Wenceslas. Tânărul a murit ulterior la spital.

Revenind la reacţia curajoasă a României, putem spune cu cuvintele cunoscutului publicist de la revista „Magazin istoric”, Cristian Popişteanu, aflat în august 1968 în tranşeele rezistenţei pragheze, că „Ţara noastră s-a ilustrat, prin întreaga ei politică faţă de această criză, drept unul dintre principalii actori ai scenei europene şi mondiale. ....La baza poziţiei legitime şi de un curaj ieşit din comun a României, s-au aflat promptitudinea şi acurateţea, curajul şi fermitatea demersului diplomatic românesc faţă de «Primăvara de la Praga» ".

Participanţii direcţi şi martorii la acest eveniment confirmă adeziunea totală a poporului român la poziţia exprimată de conducerea de atunci, inclusiv la hotărârea de a opune rezistentă armată în cazul unei acţiuni similare împotriva României. Astăzi sunt lansate diverse ipoteze în legătură cu poziţia conducerii României de atunci, însă cert şi incontestabil rămâne faptul că poporul român, ca şi alte dăţi în istoria sa, a manifestat o atitudine demnă şi temerară.

Maria TOACĂ