19 noiembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NE-AR TREBUI UN AVRAM IANCU

10 septembrie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

”Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită”, afirma, în testamentul său, ”Crăişorul Munţilor”,  Avram Iancu,  liderul revoluţionarilor  de la 1848 din Transilvania, care  a rămas  simbolul luptei pentru drepturi a românilor transilvăneni din secolul al XIX-lea. Oare mulţi  lideri  de-ai noştri sau măcar unul ar putea afirma astfel, punând mâna pe Biblie?

Deşi este considerat un revoluţionar prin excelenţă, exponentul celor mulţi şi ”năcăjiţi”, s-a născut într-o familie bogată, românească get beget, din satul Vidra de Sus, din Transilvania stăpânită de Imperiul Habsburgic. Bunicul şi tatăl său erau moţi, precum şi mama sa, Maria Gligor.  Prin funcţia tatălui său Alisandru Iancu,  jude domenial, un fel de administrator fiscal.  aveau o poziţie privilegiată şi o situaţie materială superioară celorlalţi români din zonă. Astfel, Avram Iancu, viitorul revoluţionar, devine avocat  la doar  24 de ani, în  1848.  Patriotul transilvănean era considerat de autorităţi periculos şi în general era cunoscut pentru discursurile sale înflăcărate de factură naţionalistă. Susţinea cu tărie drepturile românilor din Transilvania şi era adeptul revoluţiei. În mai 1848, pe câmpia Blajului, le spune ţăranilor adunaţi ”Uitaţi-vă pe câmp, românilor, suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”. Adept al  acţiunilor în forţă, înflăcăratul patriot, tânărul moţ credea mai mult în forţa sabiei, decât a diplomaţiei:  ”Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri. Naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă“.

După ce autorităţile habsburgice au refuzat cererile românilor adunaţi la Blaj în mai 1848, Avram Iancu începe să-şi organizeze miliţiile, formate din moţi. În contextul revoluţiei maghiare a lui Lajos Kossuth de autodeterminare în cadrul Imperiului Habsburgic, Avram Iancu se va alătura imperialilor austrieci care  promiteau recunoaşterea naţiunii române contra ungurilor care doreau  anexarea Transilvaniei. Efortul său va fi, de fapt, nu o revoluţie, ci o contrarevoluţie.

 Deşi a luptat contra ungurilor şi a făcut prăpăd în cadrul comunităţilor maghiare, Avram Iancu s-a iubit cu o unguroaică. Se spune că a fost marea lui iubire. Se numea  Johanna Farkas şi era cu 10 mai tânără decât Avram Iancu, pe care  moţul o alinta Hani. De altfel, tânăra unguroaică a reuşit, spun legendele, să-i salveze  viaţa lui Avram Iancu  când acesta era să fie surprins de trupele ungureşti în Abrud. Hani a reuşit să-l scape pe uşa din dos, prin grădina casei.

Conducător al Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania,  în fruntea cetelor de moţi, pe care le-a organizat într-o adevărată armată populară şi care l-au numit "Crăişorul munţilor", a apărat regiunea Apusenilor ("Ţara moţilor") împotriva atacurilor armatelor nemeşeşti maghiare, pe care le-a înfrânt în câteva bătălii,  Avram Iancu va refuza decoraţiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu acceptă să fie decorat. Guvernatorul Transilvaniei i-a oferit un post la Viena, plătit cu 2.000 florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1.600 florini, o subvenţie lunară de aproximativ  800-1.000 florini, dar pe toate Iancu le-a refuzat. Nu dorea nimic pentru el, doar să li se acorde românilor drepturile cerute şi promise de Curtea austriacă.

Acum, ca niciodată, când nu ne sunt respectate drepturile, ni se fură Limba, Catedra de Română, am avea şi noi nevoie de un Avram Iancu. Adevărul e că liderii noştri, divizaţi, ştiu doar să lupte pentru plinul propriului buzunar şi, desigur, pentru distincții şi decoraţii fără careva merite.

Dezamăgit de faptul că după atâtea lupte şi jertfe de sânge poporului său nu i s-a făcut dreptate, Avram Iancu se va întoarce acasă în mijlocul poporului său din munţi, între moţi, unde va rămâne până la moartea sa.

În memoria posterităţii Avram Iancu a fost şi continuă să fie Erou Naţional,  un simbol al românilor din Transilvania.  S-a stins din viaţă la  10 septembrie1872, în consecinţa unei hemoragii, cu toate că denigratorii l-ar fi considerat nebun,  fiind înhumat la Ţebea, jud. Hunedoara, lângă "Gorunul lui Horea", la 13 septembrie 1872. Poporul român, care l-a iubit atât de mult, i-a organizat  funeralii naţionale, ca unui "mort al naţiunii".

Felicia NICHITA-TOMA