15 decembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

INIMA-MI PLÂNGE CU LACRIMI DE SÂNGE, DE JALEA LIMBII ROMÂNE

21 septembrie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

Am sărbătorit şi toamna aceasta „Limba noastră cea română”. Însă gândurile triste nu mă părăsesc. Limba noastră cea română este răstignită în Ucraina, scoasă din şcoli, străină la ea acasă. Nu o dată m-am întrebat cu durere: „Cum putem oare răbda o astfel de nedreptate?!”. Noi răbdăm, căci nemărginită ne este ascultarea faţă de cei mai mari şi mai tari, însă ne îmbolnăvim sufleteşte. În decursul istoriei, în Bucovina limba română a mai trecut prin momente grele, dar niciodată nu s-a aflat într-o situaţie atât de drastică, aşa cum se întâmplă în timpul de faţă în Ucraina independentă. Oare ce ar face, cum s-ar simţi ucrainenii, dacă s-ar afla în locul nostru?

În volumul lui Mihai Cimpoi „O istorie deschisă a literaturii române în Basarabia”, la pagina 319, autorul scrie că fiinţei româneşti din Basarabia i se întind cursele înstrăinării, ale dezrădăcinării, mancurtizării (deznaţionalizării). Aceste triste constatări sunt actuale şi pentru noi, românii din ţinutul Cernăuţi. Până acum a fost cum a fost, dar ceea ce se întâmplă la Catedra de Filologie Română şi Clasică a Universităţii din Cernăuţi e strigător la cer. Faptul că nu sunt studenţi în anul I este un semnal extrem de alarmant. Tot aşa a început şi procesul distrugerii şcolilor cu limba română de predare. În parlamentul ucrainean se votează legi cu privire la limbile şi drepturile minorităţilor, care contravin Constituţiei ţării. Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că numaidecât se va adeveri şi în privinţa lor vechia vorbă a românului: „Cu ce pahar dai cu acela şi primeşti”.

Am mai scris şi o mai spun fără teamă că scopul este să se şteargă urmele de românism, ca apoi să se scrie o istorie falsă a Bucovinei, că, chipurile, pământul acesta a aparţinut în exclusivitate Ucrainei. Dacă nu va fi oprit acest proces, limba română poate să fie scoasă şi din biserică. Cu ani în urmă, la Boian, s-au întreprins încercări de a ni se trimite un preot rutean, care cunoştea puţin limba română. Atunci, soţul meu, Vasile Bizovi, cu o delegaţie de enoriaşi au fost la Mitropolie, unde au avut o discuţie aprinsă. Boincenii au spus sus şi tare că dacă nu li se îndeplineşte dorinţa de a avea preot român, au tot dreptul să adere la Biserica Ortodoxă Română. Drept rezultat, a fost numit preot consăteanul nostru, Vasile Nicoriuc, fostul elev al ŞM Boian, care şi-a făcut studiile teologice la Iaşi şi oficiază slujbele în graiul nostru drag.

Ştim că Eminescu a fost un neasemuit de mare poet, dar şi un mare profet, un luptător înflăcărat pentru limba română în „dulcea Bucovină”. Toţi înaintaşii noştri au luptat pentru menţinerea neamului şi limbii materne pe aceste meleaguri. Avem modele demne de urmat. Prin unire putem învinge şi apăra comoara cea mai de preţ a sufletului nostru – limba română. Numai astfel nu vom fi străini la noi acasă.

Am citit şi recitit în ziarul „Zorile Bucovinei” articolele despre sărbătorirea Limbii Române la Cernăuţi, Cum să nu lăcrimezi când citim despre fărădelegile ţintite contra limbii noastre?! Inima ne plânge cu lacrimi de sânge. În legătură cu aceasta mi-am amintit o parabolă, povestită de un mazil moldovean lui Sadoveanu. Este vorba de un pariu cu dracul. Moldoveanul i-a propus diavolului să se întreacă la cântece, umblând călare unul pe altul. Dracul, urcat pe spinarea omului, şi-a terminat una-două cântecul. În schimb, omul nostru, încălecat pe necuratul, şi-a cântat îndelung amarul, depănând durerile din trecut, nădejdile şi bucuriile. „Şi dracul umbla cu limba scoasă, cu ochii holbaţi... A umblat un ceas, a umblat o zi, ş-aşa cânta omul că-l pătrundea jalea lui până în suflet de diavol... ş-acum-l purta lăcrimând şi suspinând pe Moldovean...”. Până la urmă, diavolul n-a rezistat şi i-a spus: „Dă-te jos că m-ai biruit”. Această parabolă ni se potriveşte de minune. Nu mai ţin minte unde am citit: „Cântarea este existenţă... Contopirea cu durerea este demonică, copleşindu-i pe străini”.

Nouă ne-a rămas credinţa şi cântecul, pe care nimeni nu-i în stare să ni le scoată din inimi. Doinele ne sunt alinările. Dar ne rămâne şi datoria sfântă de a lupta necontenit pentru limba noastră. În ciuda tuturor relelor ce ne stau în cale, să ne unim cu mic şi mare şi să apărăm ce ne-a rămas mai scump pe lume – limba mamei, auzită din leagăn, cu care ne-am născut şi am crescut pe pământul nostru, al Bucovinei.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară