05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DE CE NU SUNTEM CA UNGURII?..

31 iulie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

Am auzit deseori această întrebare, în diverse împrejurări, atunci când ne avântăm în discuţii naţional-patriotice – de la unii cu nuanţe de desperare, de la alţii cu sentimente de revoltă. Dar din cele mai multe guri, întrebarea răsună retoric, ca un regret că nu avem curajul de a ne revendica drepturile, nici caracterul îndărătnic al acestui neam. Accept că e bine şi chiar necesar să ne uităm şi la cei din jurul nostru, să luăm exemplu de la alte etnii aflate în condiţia de minoritari în Ucraina, România sau alte state. Însă, nu mi-am dorit nicicând entitatea naţională maghiară, rusă sau ucraineană, pentru că îmi place să fiu aşa cum mi-a dat Dumnezeu.

Mi-i drag să fiu român anume aici în Bucovina noastră, în pofida tuturor umilinţelor îndurate de bunici şi părinţi sub stăpâniri străine – de la habsburgii civilizatori până la barbarii din timpurile mai apropiate. Or, în orice perioadă din istoria noastră, inclusiv în anii de ocupaţie sovietică, putem găsi oameni şi fapte care ne dau temei să ne mândrim cu numele de român. Şi ca să nu pară cuvintele-mi doar o umflătură de patos, voi evoca un episod din copilăria lui Dragoş Vitencu din anii trăiţi la Cernăuţi sub ocupaţia Austro-Ungariei, care a avut fericirea să asiste la marele triumf al lui Aurel Vlaicu.

Avea numai patru ani, dar înţelegea deja că face parte dintr-o categorie de oameni deosebiţi, care sunt altfel decât alţii prin limbă, port şi tradiţii Într-o zi părinţii l-au luat la marginea oraşului să vadă o minune nemaipomenită, să-l admire zburând pe acel Vlaicu, al cărui nume era pe buzele tuturor cernăuţenilor. Mama sa i-a prins în beretă două panglicuţe tricolore, convinsă că la triumful unui român trebuie să fluture neapărat Tricolorul. Copilul, curios de a asculta o altă limbă decât a lui şi a cuprinde cu ochii toate din jurul său, a observat că cei care vorbeau româneşte se ţineau grămăjoară: „mândri şi bucuroşi de parcă succesul aşteptat al lui Aurel Vlaicu avea să fie şi victoria lor proprie”. Dar erau prin mulţime şi de acei care zâmbeau răutăcios. Băieţelul nu înţelegea că unii rosteau în limba lor: „Se va prăbuşi”; „Nici nu va reuşi să-şi ia zborul”. Două doamne înţepate s-au răstit la el în nemţeşte, arătând spre beretă. Copilul le-a răspuns cu o grimasă, făcându-se a nu înţelege că-i cer să dea jos panglicuţele tricolore. Atunci una din matroane, strident fardată, i-a smuls bereta de pe cap şi i-a aruncat-o în praf, cealaltă ţipând în germană: „Plod obraznic de valah!”. Părinţii, dar nici altcineva, n-au luat seama de acest incident, toată lumea fiind cu ochii la avionul ce începea să se ridice. Băiatul şi-a cules de jos bereta cu panglicuţele tricolore şi n-a povestit nimănui de ruşinea îndurată. Ghimpele din inimă i-a dispărut repede, înlăturat de bucuria că zborul reuşit al lui Aurel Vlaicu l-a răzbunat, dar mai ales de mândria că şi el e român, ca Vlaicu. Putea oare înjosirea din partea a două străine să-i întunece această mare bucurie!

Românii, răsăriţi din acest pământ, au fost întotdeauna la ei acasă, gazde pentru musafirii de cele mai multe ori nedoriţi şi neaşteptaţi. Românii de când se ştiu pe lume au trebuit să-şi apere glia sau să se retragă din calea cotropitorilor, în timp ce maghiarii au ajuns în Europa mânaţi de duhul de a cuceri pământ şi ape. Iată cum îi prezintă, la intrarea lor în Europa, istoricul austriac Rösler: „Maghiarii erau pe vremea când au apărut în teatrul european interior nişte nomazi care îşi mulgeau caii, iar căminurile lor erau corturile mişcătoare...”. Cum s-ar putea să ne asemănăm cu ei, să avem caracterul lor? Vorbind despre chestiunea ungară, Mihai Eminescu scria că românii n-au ce lua de la maghiari (în plan spiritual n.a.): „Românul de baştină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca şi românul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziţia de stat a Ungariei, căci, la drept vorbind, nici n-ar prea avea ce să invidieze. El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui. Românul nu urăşte decât pe cei ce i s-au băgat în suflet… ” (Curierul de Iaşi, 17 noiembrie 1876). Tot acolo, Eminescu mai spune despre ungurii din imperiul asupritor: „Nu au nimic prin ce să ne superiorizeze pe noi românii, nici nu pot avea… nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenţi să ne dea nimica”.

Referitor la obrăznicie, cuvintele lui Eminescu sunt astăzi poate chiar mai actuale decât acum 137 de ani când au fost scrise. Maghiarii din România se bucură de atâtea drepturi, încât în unele zone populaţia titulară se simte discriminată. Păstrez în casă, ca pe-o relicvă, un urcior de ceramică, legat cu o panglică tricoloră. L-am primit în dar cu vreo zece ani în urmă de la şeful de jandarmi din Miercurea-Ciuc – unicul demnitar român din acel centru judeţean. Ne întorceam, un grup din nordul Bucovinei, de la o manifestare populară de pe Muntele Găina. Popasurile la câteva biserici ortodoxe româneşti şi primirea şefului jandarmeriei din Harghita ne-a emoţionat profund şi ne-a derutat. Aveam impresia că suntem la noi, în Cernăuţi, când gazdele ne povesteau cu lacrimi în ochi cum ţin aprinsă candela limbii române. Ceva mai recent, în 2010, la Miercurea-Ciuc, trei tineri maghiari au cerut primăriei să schimbe strada Mihai Eminescu în Attila, motivând că Poetul a fost „hungarofob” şi n-are nimic comun cu oraşul, de parcă ultimul rege al hunilor ar avea vreo atribuţie. Primarul chiar a dat dispoziţie ca solicitanţii să umble din casă în casă şi să întrebe părerea tuturor locuitorilor de pe strada respectivă. Raportând acestea la situaţia de la noi, oare ne-am putea imagina ca în raionul Herţa să fie discriminaţi ucrainenii, sau la Noua Suliţă să se insiste asupra schimbării denumirii străzii Şevcenko, din cauză că poetul ucrainean n-a trecut pe acolo!

Convocându-i anul trecut pe liderii partidelor şi formaţiunilor politice ale maghiarilor din România, premierul Viktor Orban i-a asigurat că „ Naţiunea este un tot unitar şi nu există o chestiune separată a maghiarilor din afara graniţelor şi una a celor din Ungaria, există doar una singură”. În acest sens, se mai spune că maghiarii stau pe două picioare – unul la Budapesta şi celălalt în Ţinutul Secuiesc. Pentru consolidarea terenului, premierul Ungariei i-a cerut liderului Partidului Civic Maghiar din România să înfiinţeze şi să conducă un Institut pentru Strategie Naţională.

Sondajele efectuate recent în România atestă o loialitate, rar întâlnită chiar şi în cele mai democratice state, din partea naţiunii titulare faţă de cea mai „obraznică minoritate”. Cei mai mulţi români (51%) n-au vizitat niciodată Ungaria, însă marea majoritate au o părere bună despre această ţară, 28% chiar foarte bună. Cei mai mulţi români (52%) privesc cu ochi buni obţinerea dublei cetăţenii de către minoritatea maghiară, mai mult de 85% sunt de acord să aibă colegi de muncă, 80% - prieteni, 78% - vecini maghiari. Circa 72% din respondenţi nu sunt împotrivă să se înrudească cu maghiarii prin căsătorie.

Aşadar, şi aceste cifre ne demonstrează că românul e acelaşi pretutindeni, cu suflet primitor şi iertător, deoarece avem ale noastre cetăţi de tărie pentru a ne păstra identitatea şi a ne apăra demnitatea, fără să fim nevoiţi a le împrumuta de la alţii.

Maria TOACĂ