11 decembrie 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LA MORMÂNTUL LUI IANCU FLONDOR

9 noiembrie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

CENTENARUL MARII UNIRI

LA MORMÂNTUL LUI IANCU FLONDOR

    Mai mult ca oricând uitarea a tins aici cu insistenţă să se instaureze definitiv. Aici în marginea Storojineţiului, lângă bisericuţa Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, unde se află locul de veşnică odihnă a celui care a fost Cavalerul de Flondor sau unul din principalii făuritori ai Unirii de la 28 noiembrie 1918 a Bucovinei cu România. Doar prin uitare intenţionau neprietenii să-l învingă, prin uitarea ce-au dorit s-o strecoare înainte de toate în sufletele românilor, prin uitarea ce-au căutat cu tot dinadinsul s-o aştearnă peste mormântul lui. Deşi e dureros, ar fi însă nedrept să spunem că aceste încercări ar fi rămas cu totul zadarnice.

Cu toate acestea, uitarea niciodată nu s-a încuibat aici ca stăpână deplină, chiar şi atunci când a fost pângărit şi distrus monumentul funerar, când doar rostirea numelui său era un risc cu consecinţe dintre cele mai nefaste, când noilor generaţii de români nord-bucovineni, născuţi în marele Gulag al imperiului sovietic, li se mortifica memoria istorică şi li se mancurtiza conştiinţa naţională.

Odată cu apariţia celei mai mici posibilităţi, o nouă cruce funerară şi o placă comemorativă au fost reinstalate pe mormântul lui Iancu Flondor, fiind aduse de români de bună credinţă, într-o atmosferă luminoasă de speranţă în renaşterea naţională. Dar n-a fost să fie...

Treptat s-a modificat şi viziunea noilor autorităţi, în concepţia oficială asupra istoriei ţinutului revenind tonalităţi şi atitudini exclusiviste de supremaţie a elementului ucrainean. Iarăşi, prin tăcere mai întâi, ni se contestă dreptul la trecutul nostru aşa cum a fost, la personalităţile de seamă ale neamului, aşa cum le ştim că sunt, impunându-ni-se nişte modele confecţionate ad-hoc, după reţete învechite, de fel de fel de veleitari în ale istoriei şi de adevăruri în ultimă instanţă, de care trebuie să luăm doar aminte şi să nu judecăm.

Figura lui Iancu Flondor devine, odată cu scurgerea anilor, tot mai enigmatică. A apărut în istoria românească atunci când era nevoie cel mai mult de o figură emblematică... Titlul de nobleţe i-a corespuns într-un mod desăvârşit şi exemplar. A fost şi va rămâne pentru bucovineni Cavalerul – onest, plin de demnitate, generos, temerar, neînduplecat şi atât de încrezător în principiile sale şi atât de devotat cauzei naţionale, viitorului neamului. Nu a făcut niciodată târg cu conştiinţa sa de adevărat patriot. Fiind boier, adică moşier, mare proprietar de pământ, a nutrit o dragoste sinceră şi un respect profund faţă de ţăranul român nu numai în vorbe, ci şi în fapte. În pofida originilor sale democratice, a fost dominat de un spirit eminamente democratic.

De sarcina ce i-a fost hărăzită de istorie s-a achitat cu simţul celei mai mari răspunderi, iar paşii în acea toamnă a anului 1918 i-au fost conduşi de o raţiune profetică. A trăit împreună cu ceilalţi luptători bucovineni numai pentru făurirea idealului naţional al Unirii, pentru propăşirea neamului umilit de străini secole la rând. Însă lupta politicianistă de după realizarea năzuinţei supreme, goana parveniţilor după ciolanul puterii l-au scârbit şi l-au îngreţoşat, determinându-l să se retragă cu demnitate din această cursă a celor ce se dădeau „eroi după război”. Nu vom cunoaşte niciodată cu adevărat drama de conştiinţă a acestui idealist al politicii româneşti după cum rămâne şi până astăzi, poate mai mult decât în trecut, model ideal al omului politic român, motivele care l-au împins să facă acel pas fatal de a-şi curma viaţa cu de la sine voire...

... Toamna îşi cerne indolent peste cavou ultimele frunze ruginii ale copacilor din preajma bisericii. Razele unui soare blând se reflectă în geamurile mici ale lăcaşului. Tihna este profundă şi perfectă. Sălăşluieşte duhul unui timp revolut ce te îndeamnă la un răgaz de meditare. Fără regrete şi resemnări. Doar gânduri răzleţe tulburate de foşnetul frunzelor pe care le strânge un gospodar nu departe.

Nu se văd prea multe urme la această modestă cruce din marmură albă, însă se simte prezenţa nematerializată a urmaşilor „boierului de la Storojineţ”. Mai dăinuie nobleţea unui spirit animat până la mistuire de o neîmpărtăşită dragoste de neam. Nedeclarată de la tribună, dar adânc păstrată în catedrala sufletului preaplin de jertfelnică zbatere întru demnitatea tuturor românilor. De atunci şi de acum. Oare va mai naşte Bucovina Cavaleri?

    Ștefan BROASCĂ