11 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VREDNICA INTRARE A ARMATEI ROMÂNE ÎN CERNĂUŢI, PE PĂMÂNTUL BUCOVINEI

12 noiembrie 2018 р. | Categorie: Noutăţi

.

„...Resimt un sfânt fior ce trece prin inimile noastre! Dar, nu este dat fiinţei omeneşti de a fixa în grai viu o astfel de simţire. Numai o rugăciune fără cuvinte, care se înalţă la ceruri, îi poate corespunde întrucâtva”. (Din Cuvântul lui Iancu Flondor, preşedintele Consiliului Naţional Român, către generalul Zadik, rostit în sala „Armonia” a Palatului Naţional Român din Cernăuţi)

S-a perindat un secol de la momentul când arhitectul Unirii Bucovinei, Iancu Flondor, a dat aripi acestor cuvinte, deschizându-şi braţele pentru a-i strânge la piept pe fraţii eliberatori. S-au întâlnit atunci pentru a nu se mai despărţi niciodată. Aşa credeau toţi românii din teritoriile răpite de marile imperii, neclintiţi în credinţa că, după o lungă şi dureroasă despărţire, Unirea e pe veci, că soarele din Bucureşti va lumina de-a pururi şi deasupra Cernăuţiului.

Era zi de duminică, 11 noiembrie 1918 (ca şi acest 11 noiembrie din 2018), o luminoasă amiază, aureolată de bucurie şi mari speranţe la un viitor prosper în leagănul românităţii. Orologiul bătea ora 12 când trupele române, în frunte cu generalul Zadik, au cadenţat pe caldarâmul capitalei Bucovinei. Ceasul istoriei bătuse ora mult aşteptată de toată suflarea românească, anunţând înfăptuirea visului de veacuri ce germina în sufletul tuturor românilor.

Cu câteva zile înainte, la 7 noiembrie, armata română a intrat în Suceava. În colecţia de manuscrise a fondului documentar al Casei memorabile „Simion Florea Marian” din Suceava se păstrează câteva pagini de amintiri despre acest eveniment epocal, semnate de martorul ocular, preotul Mihai Sârbul, paroh la Biserica Sf. Nicolae din oraş. Integral, manuscrisul a fost recuperat şi publicat în Anuarul Muzeului Bucovinei, XL 2013, de muzeografa dr. Aura Brădăţan. Din acest manuscris inedit (o sursă demnă de crezut, mai cu seamă că autorul a fost şi primar al oraşului în perioadele de restrişte ale războiului) aflăm amănunte ce denotă marea aşteptare şi imensa bucurie a populaţiei Sucevei la intrarea Armatei Române în Bucovina.

Maiorul Ionescu din fruntea detaşamentului de grăniceri care au intrat prin punctul Burdujeni în Suceava a renunţat la salvele de puşcă. Văzând oraşul care adormise liniştit după coşmarul suferit, i-a trezit pe suceveni cu „Deşteaptă-te române!”. Tot atunci din Cernăuţi veneau semnale alarmante. Membrii Consiliului Naţional Român au trimis un sol, care strecurându-se printre gărzile ucrainene ce năpăstuiseră provincia, a adus o scrisoare în care se cerea urgentarea intrării trupelor române în Cernăuţi. În scrisoare se comunica faptul că ucrainenii, dispunând de câteva sute de soldaţi nu numai că jefuiau populaţia, ci amăgeau lumea că au luat puterea în „bună înţelegere cu românii”, folosindu-se de renegatul Aurel Onciul, trădător de neam. Într-adevăr, A. Onciul s-a grăbit să ajungă la Suceava, cerând Comandamentului Român, chipurile în numele românilor din nordul Bucovinei, să nu treacă linia Siretului. Adică, partea de nord să rămână ucrainenilor. Însă, alta era voinţa poporului: „Armata Română să elibereze toată Bucovina până la Nistru şi cât mai degrabă, şi dacă numai se poate, imediat”.

La 8 noiembrie delegaţii din Cernăuţi au transmis generalului Zadik mesajul de a înainta cât mai repede spre Cernăuţi. Între timp, A. Onciul a plecat la Iaşi pentru a-l convinge autorităţile române să stopeze marşul trupelor române spre Cernăuţi. Dar planurile sale au eşuat, el având până la urmă soarta ce şi-o merită trădătorii. Armata română şi-a reţinut doar cu două zile intrarea în Cernăuţi, după ce din avioane româneşti a fost aruncată proclamaţia generalului Zadik. Oamenii le-au numit „scrisori din cer, de la Dumnezeu”, deoarece li se promitea ocrotirea vieţii, avutului, libertăţii locuitorilor de orice neam şi credinţă împotriva bandelor de criminali. Cele două zile le-au trebuit trupelor române pentru a intra în Cernăuţi ca la paradă, nu ca la război. Unităţile militare ucrainene au părăsit oraşul, îndreptându-se spre Galiţia unde se dădeau lupte cu polonezii.

La 11 noiembrie 1918, la ora 12 trupele române au intrat fără nici un foc de armă în Cernăuţi, iar în zilele următoare au trecut Prutul, luând sub control întregul teritoriu al Bucovinei, precum şi partea de nord-vest a judeţului Hotin, aflată până atunci sub stăpânire austriacă. După cum vedem, în 1918 România n-a luat nici o palmă de pământ de la Ucraina sau de la alţi vecini, ci şi-a recuperat propriile teritorii, eliberându-le de sub stăpânirea imperiilor ce le-au stăpânit.

Primirea deosebit de entuziastă a detaşamentului în fruntea căruia se afla generalul Zadik, din partea autorităţilor şi locuitorilor oraşului e cea mai elocventă dovadă că armata română n-a venit nechemată la Cernăuţi. Acest adevăr este confirmat de Iancu Flondor (“Am datoria de a binecuvânta falnica oştire română la intrarea ei în capitala Bucovinei... care păstrează la sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan...”) şi de generalul Zadik, care a declarat că trupele române au intrat în Bucovina “în urma dorinţei Consiliului Naţional Bucovinean, pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie tulburată”.

Că alături de români s-au bucurat de Unirea Bucovinei şi alte neamuri există multe dovezi mediatizate în mediul românesc. Mă voi referi la un episod poate mai puţin cunoscut, decupat din ziarul „Unirea” (directori  S. Glassmann şi Achile Scântee), publicaţie a cetăţenilor de confesiune catolică, ce apărea la Cernăuţi în 1919. Referitor la Actul Unirii Bucovinei, într-un articol – „Răspunsul edificator”, ziarul evidenţia şedinţa Camerei din 12 decembrie, „unde de pe înălţimea tribunei Parlamentului reprezentanţii saşilor, rutenilor, slovacilor şi evreilor şi-au spus cuvântul lor, drept şi loial, afirmând cu tărie că alegerile s-au făcut libere spre mulţumirea naţionalităţilor care sunt bucuroase, a trăi în cuprinsul României Mari”. Îndeosebi se accentua că „deputaţii minoritari au grăit fiecare în limba lor”, în contrast „cu parlamentul de tristă memorie din Viena şi Budapesta, unde nimeni şi pentru nimic în lume n-ar fi îndrăznit să vorbească într-o limbă străină, afară de germană şi maghiară”.

N-am expus acest fapt din dorinţa de a auzi mai multe limbi, inclusiv româna, şi de la tribuna parlamentului Ucrainei, ţară ai cărei cetăţeni suntem. Măcar de am fi lăsaţi la starea în care ne folosim de limba noastră (în şcoli şi biserici) la momentul de faţă. „La mai bine” e slabă nădejdea că vom ajunge, în situaţia când nu avem un Iancu Flondor să ne lumineze minţile şi să ne ridice din îngenunchierea în care ne ducem zilele.

Maria TOACĂ