27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AMINTIRI ÎNLĂCRIMATE

5 august 2013 р. | Categorie: Zorile Bucovinei

Poet, publicist şi folclorist. S-a născut la 18 august 1941 în localitatea Crasnoilsc, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi. Dispare în împrejurări enigmatice la 26 iulie 1969 şi este descoperit (în primul rând, prin eforturile prietenului său Ion Ţâbuleac) într-un mormânt, neidentificat, în Cimitirul Central din Cernăuţi, la 12 septembrie 1969, deshumat şi înmormântat creştineşte în cimitirul din Crasna natală. Fiul lui Ion Motrescu, pierdut fără urmă undeva prin fosta U.R.S.S. şi al Anei (n. Pleşca), agricultori. ŞM Crasnoilsc şi ŞM Ciudei (1959), Institutul Pedagogic “Alecu Russo” din Bălţi (1964). Profesor de limba şi literatura română la una din Şcolile Medii din Crasnoilsc (1965-1967). Redactor literar, corespondent la ziarul „Zorile Bucovinei”. Colaborează cu poezii şi articole publicistice la periodicele cernăuţene şi cele din Moldova /”Cultura”, “Tinerimea Moldovei” ş.a.). Unele din cele mai frumoase poezii rămase în manuscrisele talentatului  poet dispărut sunt inserate în culegerile colective “Glasuri tinere” (Ed. “Carpaţi”, Ujgorod, 1971), “Dintre sute de catarge” (Ed. “Cartea moldovenească”, Chişinău, 1973), antologia “Eterna iubire” (Bucureşti, 1999), în volumul “Poeţi din Bucovina” de A. D. Rachieru (Ed. “Augusta”, Timişoara, 2000), în “Poezia Bucovinei” (Ed. “Universul şcolii”, Alba-Iulia, 2009) ş.a., precum şi în ziarele “Zorile Bucovinei, “Plai Românesc”, “Arcaşul”, Almanahul “Ţara Fagilor”, revista “Glasul Bucovinei” etc. Post mortem, graţie familiei, a foştilor prieteni, la Ed. “Augusta” din Timişoara (România) şi Ed. “Alexandru cel Bun” din Cernăuţi (Ucraina) vede lumina tiparului prima şi unica sa carte de poezii şi publicistică “Hora vieţii”, la alcătuirea căreia a trudit cu răbdare, sârguinţă şi inspiraţie fratele său de suflet şi fostul coleg Ion Ţâbuleac, care a însoţit volumul cu un bogat aparat de note, explicaţii şi precizări deosebit de preţioase ce pun în lumină momente cruciale legate de viaţa, activitatea literară şi dispariţia tragică a poetului. În câteva note ale crăsneanului găsim referiri şi la nişte proze mai întinse la care lucra. Cititorii mai curioşi ar putea descoperi în respectivul volum şi un mic fragment din romanul “Neamuri”. Numai atât. Lipanii Crasnei, dar nu numai ei, au, se vede, încă mult de lucru. Se prea poate ca cercetările să nu le fie zadarnice.

Anii 1966-1969 ai secolului trecut. Aici, la noi, era totalitarism, zid ideologic chinezesc. Cu toate acestea, şi la Cernăuţi ajungeau câteva ziare din Patria istorică, ceva cărţi de Sadoveanu, Arghezi, Labiş, Bogza, de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru... Nu mai vorbim de operele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri şi ale altor clasici ai literaturii române. În bibliotecile din vechea capitală a Bucovinei, afară de cotidienele social-politice bucureştene, mai găseam “Contemporanul”, “Luceafărul”, “Gazeta Literară”, “Viaţa Românească”... În toiul totalitarismului sovietic două librării cernăuţene primeau literatură în limba română aproape cu regularitate. Tone, vagoane întregi, domnilor! La preţuri accesibile chiar şi pentru studenţii de atunci (cei de acum vin la lecţii cu taxiul). Un volum din “Biblioteca pentru toţi” se putea procura cu 20 de copeici. Toată lumea citea foarte mult, inclusiv tineretul. Majoritatea zoriştilor erau foarte tineri, într-un timp vârsta medie a colaboratorilor de la “Zorile” era de 27 de ani. Pe marginea celor citite, despre ierarhia valorilor literare etc. în redacţie se desfăşurau adevărate dispute, în mijlocul cărora se afla mai totdeauna şi proaspătul angajat al ziarului Ilie Motrescu. Venise dinspre Carpaţi, de la Crasna, şi adusese cu el multe lucruri din zestrea spirituală a muntenilor. În plus, era un erudit, format la şcoala marilor noştri înaintaşi (Eminescu, Macedonski, Arghezi, Labiş), pentru care avea un cult aparte. “Adânc, spre adâncime, ca N. Labiş,/ Dar mai frumos ca el. Cuvântul? Care?”. Iar cu două săptămâni înainte de sfârşitu-i tragic într-o filă scria: “Mi-e capul fierbinte. Sufletul greu. Inima bolnavă. Nu m-aş mira să mă şi sufoc într-o bună zi. Din lipsa unui văzduh intelectul sănătos, întremător. Eminescule, Eminescule! Cum să fac a nu te şti epigonii veacului acesta, fără credinţe şi fără idealuri. Urmaşii tăi, bade Mihai, condrumeţii mei, Eminescule, sunt buni numai de hulă. Să se ghiftuiască şi să scuipe fudui pe toată arta... Ce dacă-mi eşti mai frate decât cei de-acasă? Ce dacă mi te port în gând ca pe un Dumnezeu şi mă bat pe moarte cu ignoranţii şi profanatorii? Ce dacă mi te am scump şi înţelept, şi nemuritor şi aproape? Se uită cineva la asta?”.

Publicistica din anii când Ilie Motrescu funcţiona ca angajat al “Zorilor Bucovinei” era “una deschisă, transparentă. În sens că tot ce vroia să spună omul putea spune fără ocolişuri. Dar numai ce se putea spune.... Puteai critica orice. În sens că orice din ceea ce îţi era permis”, cugeta cu ironie, ceva mai târziu, fostul zorist Ion Ţâbuleac! Aceasta era o realitate în care trebuia să muncească şi să trăiască crăsneanul (la fel ca şi toţi ceilalţi zorişti), manevrând cu greutate printre tot felul de “recifuri”, oprelişti şi interdicţii ale cenzurii regimului. O cămaşă de forţă opresivă, despotică încorseta gândurile şi sentimentele volnicului muntean. Îşi făcea undeva o însemnare dureroasă: “Caravana visurilor mele/ Am pornit-o pe furtună”... Ce-i drept, recunoaşte acelaşi Ion Ţâbuleac (care ulterior a avut posibilitatea de a munci şi în alte colective de creaţie — din Moldova — pe timpul regimului şi de a compara situaţia existentă în ele cu cea de la “Zorile”) în notele, adnotările la volumul “Hora vieţii” privitoare la cenzură, la “maşinăria-forfecăria” de la publicaţia bucovineană: era “una” mai îngăduitoare, mai blândă, mai tolerantă. Blândeţea, toleranţa şi loialitatea se datorau oamenilor care deţineau pârghiile de dirijare a maşinăriei: un Vasile Leviţchi, un Mircea Lutic, un Grigore Crigan, un Valerian Kuneţki, un Ion Gheorghiţă. Şi atât. Maniera de redactare-cenzurare a acestor domni mai îngăduia profilarea personalităţii jurnalistului, dacă acesta o avea, dacă avea propriul nerv, modalitatea proprie de a vedea şi interpreta faptele şi fenomenele de viaţă. Erau toleranţi şi îngăduitori pe răspundere proprie, de multe ori îşi periclitau posturile, trecerea acolo sus, poate chiar existenţa, în sens de starea materială”. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape ştiau că Ilie Motrescu avea şi propriul său nerv, şi modalitatea proprie “de a vedea şi interpreta faptele şi fenomenele de viaţă”. Şi aceste calităţi s-au conturat cu brio în versurile şi publicistica apărute antum şi postum. El nota pe o filă: “Şi-am să răzbat în vreme pe de-a dreptul/ Făcându-mi loc cu fruntea şi cu pieptul”.

Zilnic scria articole, corespondenţe, informaţii pentru ziarul, care apărea de 5 ori pe săptămână, cotidianul înghiţindu-i mai tot timpul liber. Rareori se lăsa în voia reveriilor şi a poeziei. Citea mult, cu creionul în mână. În acele clipe chipul îi iradia o lumină interioară. Deşi cu studii superioare terminate, într-un fel mi se părea a fi un autodidact, Ilie Motrescu numărându-se printre acei rari cititori care memorizează pasaje întregi, subliniind ceea ce, după opinia lor, merită să fie întipărit în minte. Anume acele lecturi cu creionul în mână serveau adesea drept puncte de pornire pentru disputele la care îi angaja de obicei pe colegi. Dar adesea era nemulţumit, ba chiar jignit până în adâncul sufletului că se intervenea dur în materialele sale, odată ripostându-i şefului de secţie (cu care, de altfel, avea relaţii amicale şi exista între ei o anumită afinitate sufletească) în auzul tuturor: “Astfel îmi tai aripile, dragă, îmi tai aripile!”. Era iute la mânie munteanul.

Pe la mijlocul lunii decembrie 1968 se împărtăşea unei file că are “o fire stihiinică, că se zbate în gol”, deoarece nu şi-a întocmit un sistem de lucru: “Mă bălăcesc ca un copil în albia de soare a plăcerilor”. În acelaşi timp, se plângea că n-are un mediu prielnic pentru creaţie. Şi tot acolo: “Sunt beat, ameţit de viaţă, dar nedreptăţit. Lucrul acesta mă irită, mă indispune... Ce spunea Cantemir? Că bolile ne răpesc a nu ştiu câta parte din viaţă, din plăcerile posibile. Mie (nedreptatea) îmi răpeşte din timpul şi dispoziţia de creaţie hălci întregi, împuţinându-mi forţele morale”...

Intenţiona să realizeze o “Galerie satirică” sau “Oglinzi strâmbe” (de felul “Epigonilor” eminescieni, probabil), în care să-i satirizeze, “să-i arate cu degetul” pe ignoranţi şi parveniţi, “să nu scape nici unul de ochiul meu teribil” (24 decembrie 1968). E nemulţumit că unii prieteni îl derutează, abătându-l de pe calea cea dreaptă şi ducând, astfel, un trai de boemă. De atâta muncă încordată, servicii de noapte la tipografie, deplasări prin diverse localităţi ale regiunii, urmate de scrierea articolelor  pentru ziar, calvarul sufletesc provocat de insatisfacţiile morale, de cerinţele uneori de-a dreptul stupide impuse de şefii regionalei de partid publicisticii noastre de atunci, lipsa timpului liber pentru întremare şi creaţie îl fac să simtă o oboseală, o sfâşială nu numai fizică: “Îmi arde pieptul. Mă săgeată în craniu... Doamne, exclamă el, mult aş da să am un sfetnic lângă mine. Unul înţelept, desigur” (18 ianuarie, 1969).

Şi, asemenea majorităţii oamenilor înzestraţi cu har autentic, punea la îndoială acest har. În acelaşi timp, parcă avea ceva ieşit din comun, neobişnuit şi atunci se simţea enorm de puternic... „Pot să-i înţeleg foarte profund pe marii clasici (în multe domenii). Socot că i-aş combate în prea multe privinţe. Mai că aş mai adăuga ceva la opera lor”. Ca să adauge imediat: “Nu ţi-e frică, Ilie, de blestem? Unde te ridici?”. Şi aşa la nesfârşit. Acesta era Ilie Motrescu, zoristul şi crăsneanul.

Era un interlocutor şi un polemist uşor de limbă, dar îşi găsea şi “oponenţi” merituoşi, inclusiv pe poeţii Ion Gheorghiţă, Ion Ţâbuleac (ambii din Larga academicianului Mihai Cimpoi), de la câmpie, tot atât de recalcitranţi şi imparţiali ca şi el, munteanul. 

Cu judecata-i ageră, de o logică ireproşabilă, apelând la cunoştinţele-i bogate, crăsneanul adesea încerca să-şi dezarmeze interlocutorii, silindu-i apoi să capituleze. Şi zâmbea — nu victorios, nu trufaş, ci aşa cum zâmbeau toţi motreştii, o bună parte din crăsneni, cum zâmbeau Lipanii lui Sadoveanu, convinşi până în măduva oaselor că omul, dacă e om, e dator mai întâi de toate să fie echitabil, nepărtinitor, integru şi onest. Particularităţile juvenile, cu adieri maximaliste ale acelor discuţii adesea făceau ca o simplă controversă să degenereze în adevărate polemici ce se aprindeau, uneori, aidoma rugurilor la înteţirea rafalelor de vânt. În asemenea ipostaze cu toţii erau admirabili.

Avea un caracter vulcanic şi, totodată, era gingaş ca un miel. De aceste adevăruri m-am convins nu o dată în perioada anilor 1966-1968 când l-am cunoscut mai îndeaproape, fiind găzduiţi peste jumătate de an — Ilie Motrescu, Ion Ţâbuleac şi cu mine — de paznicul redacţiei ziarului “Radeanska Bucovina”. De cele mai multe ori, discuţiile dintre Motrescu şi Ţâbuleac continuau până hăt după miezul nopţii. Dar nici acestea nu împiedicau pe crăsnean să-şi facă însemnările zilnice într-un carneţel. Mai întâi credeam că îşi consemnează nişte idei, rime sau frânturi de versuri, însă treptat mi-am dat seama (dar poate, totuşi, greşeam) că ţinea un fel de jurnal intim, ceva mai ferit de ochii lumii.

A fost un frondor faţă de regim, un maximalist? Cu siguranţă că nu. Dacă ar fi să admitem o oarecare “opoziţie” motresciană, apoi ea era una din acelea care astăzi sunt considerate cu totul fireşti. E aproape o axiomă că presa trebuie să fie în opoziţie cu puterea, contribuind astfel la transparenţa activităţii ei. Astfel se consideră astăzi (dar şi acum nu pretutindeni şi nu întotdeauna), însă pe timpul regimului sovietic, în cămaşa de forţă a realităţii de atunci maximalismul motrescian putea fi apreciat ca ceva cu totul ieşit din comun. De altfel, el, acest maximalism, era caracteristic pentru perioada romantică a primilor ani ai apariţiei “Zorilor”, era caracteristic unora din tinerii colaboratori ai redacţiei noastre, care o fi crezând că prin scrisul lor chiar dacă nu vor reuşi, totuşi, să răstoarne munţi, să întoarcă îndărăt, spre izvoarele carpatine, apele din Prut şi Siret, măcar vor schimba un pic cursul albiei lor.

Şi totuşi, Ilie Motrescu avea un ceva deosebit, numai al său ce se întrevedea deja cu ochiul liber în versuri, până şi în cele mai simple articole, reportaje etc. apărute în “Zorile” şi semnate de el. Cel ce a văzut lumina zilei şi a feciorit în preajma povârnişurilor abrupte ale unor ramificări carpatine, în sunete de tulnice, buciume şi tălăngi, în mijlocul unor oameni care duceau o viaţă deosebit de austeră, dar deţinători ai unei comori folclorice neordinare, era mai altfel decât noi toţi ceilalţi. Dar, repet, acestea nu-i dădeau temeiul de a fi (şi nu era!) nici arogat, nici orgolios. Avea o semeţie a sa, un aer suveran de om de munte, Carpaţii fiind o bucurie supremă a ochilor săi, pe care i-a cântat mereu. Şi ţin să recunosc acum, peste decenii, că poetul din Crasna era şi mai sincer decât noi — cu sine şi cu toată lumea. Şi mai temerar. “Mai mândru, drăgăstos şi frumos” (I. Motrescu). Mărturii în acest sens se pot găsi în aducerile-aminte ale acelora care l-au cunoscut, dar şi în creaţiile sale antume şi postume. În special, în cartea postumă, apărută sub îngrijirea neobositului şi bunului său prieten Ion Ţâbuleac. Pesemne, acest fel de a fi — mai sincer şi mai temerar decât semenii săi — a făcut să i se stingă prematur lumânarea vieţii sale. De o astfel de soartă au parte Icarii. Iar Ilie Motrescu a fost unul din ei...

Să recunoaştem că cel mai profund şi cel mai versat motrescolog până la ora actuală este Ion Ţâbuleac. De aceea o fi având dreptate lărgeanul, fost coleg şi prieten foarte apropiat al poetului crăsnean, relevând că “tot ce a scris Motrescu este un dialog, o conversaţie cu cineva de alături, cu cineva din inimă... şi din conştiinţă”. Cine era acel “cineva de alături”, acel “cineva” din inimă... şi din conştiinţă?” E greu să admitem că era un zorist (deşi nu trebuie să excludem şi această variantă). L-am fi depistat cu uşurinţă imediat după dispariţia sa. Era un cernăuţean? Era un crăsnean? Era un “cineva” din alte părţi? E clar doar atâta că putea fi un enigmatic “X” care exercita o puternică influenţă psihologică asupra conştiinţei lui Ilie. Ceea ce (se poate admite!) era o chestie lesnicioasă, având în vedere sensibilitatea excesivă a celui care a scris “Hora vieţii”. Recurgem la exemplele din două poezii care vin să ateste adevărurile exprimate mai sus: “— Cale bună, bărbatule voinic!/ — Din darurile voastre n-am moştenit nimic./ — Să ne-auzim de bine, flăcăule frumos!/ — Vă mulţumesc de moarte, petreceţi sănătoşi”. (“Hora vieţii”). “Mi-e teamă?/ Aş! Am cutezat spre larg/ cu-o zdreanţă de credinţă legată de catarg/ şi-un cântec cât nu-s mările de larg”.

Adevăratele dimensiuni ale dramei trăite de intelectualitatea de creaţie de la noi în timpul regimului comunist, dar şi avatarurile de mai târziu sunt doar fragmentar studiate şi evocate. Cazul Ilie Motrescu este unul revelatoriu. Cometa vieţii lui a fost una de foarte scurtă durată. Era în urcuş, încă departe de bolta poeziei române, când zborul său avântat spre înalturi a fost săgetat şi răpus în modul cel mai brutal. Privesc uneori rafturile modeste ale bibliotecilor din satele noastre şi un gând înlăcrimat face să mi se urce un nod în gâtlej: pe acele locuri ar fi putut să se afle cărţile lui Motrescu. Având în vedere hărnicia şi tenacitatea condeiului său, la această vârstă septuagenară ar fi avut zeci de volume dintre cele mai incitante care ar fi completat nu numai acele rafturi, ci şi nenumăratele goluri din literatura noastră septentrională, din zestrea spirituală a neamului nostru. Iată una din cele mai frumoase poezii ale lui Ilie Motrescu întitulată “Semn” care din anumite cauze de ordin ideologic aşa şi n-a văzut lumina tiparului în timpul vieţii poetului şi care vine să ateste afirmaţiile de mai sus: “Sub muntele bătrân şi-mpădurit/ molizii grei se prăbuşesc în mit,/ străbunii mei se prăbuşesc şi ei/ cu vremile de-a valma peste zei./ Şi-aşa cum vin din coame de Carpaţi/ se-ntunecă genunea de bărbaţi/ scoborâtori din semeţia dacă/ se luptă-aici cu moartea şi se-mpacă./ Până aici veniră să se-nfrunte/ virtuţile romane cu cremenea de munte;/ molizi tari şi brazi aici s-au prăbuşit/ peste mânia turcului pocit./ Cu braţul vlăguit de grele arme/ sub muntele acesta Ştefan doarme.../ Sub muntele acesta neamul meu/ răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”.

 Grigore CRIGAN