21 ianuarie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

COLIND CU GUST AMĂRUI. Poveste de Crăciun de la Roşa Stâncă

4 ianuarie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Nu e prima dată când mă mişcă până la lacrimi vrednicia, credinţa curată, mândria străină de orgolii şi fală deşartă, de la Dumnezeu menite unor români de prin jurul Cernăuţiului care se ţin de rădăcinile lor – de la Roşa, Ţeţina, Roşa Stâncă... Abia intrasem în sărbătorile de iarnă, dar ningea ca în amintirile despre cele mai fantastice nopţi de Crăciun. Ningea cu fulgi mari şi calzi din draga dimineaţă. Coborând din autobuzul 19, m-am pomenit într-un adevărat regat al Împăratului Alb. Urcam vioi deluţul, bucuroasă s-o am de însoţitoare pe o bună cunoscătoare a locului, Stela Olaru, soţia fostului meu coleg de redacţie. Fără ea aş fi umblat mult şi bine până găseam casa surorilor Jitaru. De Silvia Jitaru o leagă înfrăţirea cu „Dragoş Vodă”, vestitul cor în care au cântat mai mult de un deceniu alături, pe aceeaşi voce. De vreo şase ani, Silvia a revenit la locul părintesc de la Roşa Stâncă. A trecut din apartamentul din Cernăuţi în casa surorii sale Maria care, suferindă din tinereţe, nu-i în stare să-şi vadă singură de nevoile traiului, fiind îngrijită de sora cu doi ani mai mare. La 30 septembrie din toamna trecută Silvia a mai adăugat un leat la cei 90 de ani rotunzi. Dar Dumnezeu i-a dat mai multă putere, păstrându-le în viaţă numai pe ele două din marea familie de zece copii ai lui Nicolae şi Elena Jitaru.

Până nu demult surorile, de rău de bine, se descurcau ajutate din când în când de un vecin. Silvia ieşea până în curte, să hrănească căţelul şi păsările cerului, aciuite pe sub streaşina casei. Într-o seară a căzut pe scări afară. Credea că va îngheţa, că va adormi pe vecie fără lumânare la căpătâi. Într-un sfârşit, s-a târât în casă. De atunci, bărbatul cel bun, „suflet al lui Dumnezeu”, cum îl numesc surorile, le vizitează mai des, uneori înnoptează în bucătărioara de alături.

În acea duminică, binefăcătorul lor era la serviciu. În casă duduia soba, ardeau lumânări la icoane şi răsuna cuvântul Domnului. Surorile ascultau sfânta liturghie transmisă la radio Iaşi. Nu le-am tulburat intimitatea momentului liturgic, aşteptând până au rostit rugăciunea Tatăl Nostru, într-un glas cu enoriaşii catedralei Sf. Parascheva. Maria a rămas aşa cum am găsit-o, aplecată în faţa icoanei, iar Silvia ne-a poftit în odaia vecină, împărtăşindu-ne tristeţea că doar datorită aparatului de radio poate participa la slujba bisericească. Avea şi un colind pentru primenirea duhovnicească. De fapt, motivul pentru care a sunat-o pe Stela, precum şi pe alte cunoscute de la corul „Dragoş Vodă” a fost colinda ce o cânta în copilărie. „Simt că nu mi-au rămas multe zile, veniţi cât mai trăiesc să v-o cânt, s-o înregistraţi”, le-a rugat pe prietenele întru cântec. Ce manieră delicată de a le aminti că le duce dorul! I-am intuit şi eu fineţea în fiecare cuvânt, bine gândit, corect şi frumos rostuit.

Nu era greu să-mi dau seama că ceva mult mai dureros decât neliniştea de a coborî în mormânt fără a ne cânta colindul din copilăria sa o frământa pe gazdă. Simultan mi-a depănat fire din ghemul vieţii, începând nu de la început, dar cu ce i-a fost mai drag pe lume. Momentele cele mai fericite Silvia Jitaru le-a trăit în familia corului „Dragoş Vodă”, fiind primită de primul dirijor, Vasile Vindereu. Locuia în centrul oraşului, avea timp şi multă dragoste pentru cântecul românesc, îndrăgit încă de când era elevă la şcoala românească de la Roşa Stâncă. Cât a cântat la cor, şi-a re-trăit tinereţea, cutreierând aproape întreaga Românie. Şi până atunci paşii au purtat-o pe la Bucureşti, Braşov, Timişoara, Târgu-Mureş, la cele patru surori şi doi fraţi refugiaţi în Ţara jefuită, rămasă fără o scumpă şi bogată palmă de pământ.

Numai la Piatra Neamţ, de care o leagă amintirea propriului refugiu, nu i-a fost dat să ajungă a doua oară. Odată a avut prilejul să meargă împreună cu coriştii, la un festival, dar din tot grupul numai ea a fost întoarsă din vamă, găsindu-i-se ceva în neregulă cu paşaportul.

Când ruşii (armata roşie) se apropiau a doua oară de Prut, şase din copiii lui Nicolae Jutaru erau adăpostiţi pe teritoriul liber al Ţării. S-a pornit şi minora Silvia (avea 16 ani), sub protecţia unui cumnat, chemat la datorie. A stat un an la Piatra Neamţ şi chiar a reuşit să adune câţiva bănuţi, muncind pe terenul unui liceu de acolo. Neliniştea pentru părinţi şi a două surori bolnave rămase acasă a impus-o să se întoarcă pe meleagul natal, ocupat de străini. Nu i-a fost greu să ia această decizie, avându-i de susţinători şi pe doi vecini care s-au întors la Roşa Stâncă.

Cât a stat la Piatra Neamţ, cel mai mult suferea de dorul mamei sale, despre care Silvia îşi aminteşte cu deosebită evlavie: „Nici nu găsesc cuvinte să povestesc ce femeie vrednică, ce gospodină a fost mama mea. Era ucraineancă, din părţile Chiţmanilor. Când tata a adus-o la Roşa Stâncă, nu cunoştea de fel limba română. Tata vorbea şi ucraineşte, şi nemţeşte... Într-un an, bunica, adică mama tatălui meu, şi-a învăţat nora să vorbească româna ca la carte. Bunica era o femeie înţeleaptă, o iubea mult pe mama. Se potriveau de minune, ambele fiind harnice foc, pricepute la orice lucru.”.

Din caierul de emoţii al gazdei, am desprins un moment ce-mi cerea anumite lămuriri. Mi-a atras atenţia faptul că mama Silviei Jitaru, născută la austrieci şi crescută în perioada României Mari, nu cunoştea româna când a venit la Roşa Stâncă. M-am întrebat, întrebându-le şi pe urmaşele acelei femei, cum de a fost posibil aşa ceva. Doar ucrainenii de astăzi strigă sus şi tare că autorităţile române nu le permiteau ucrainenilor să vorbească în limba lor, că îi băteau crunt pe cei care suflau un cuvânt ucrainean.

„Nu-i adevărat, spun prostii... Şi aici, la noi, trăiau familii de ucraineni, vorbeau liber ucraineşte, nimeni nu-i oprea...”, m-a încredinţat Silvia Jitaru, cea mai de demult locuitoare a plaiurilor roşoşene, ea având exemplu viu în casa părintească. Nu aveam motiv să n-o cred, căci din aparatul de radio se revărsa rugăciunea de la încheierea sfintei liturghii, încă ardeau lumânările la icoane, în văzduhul tămâiat plutind fiorul divin al aşteptării Naşterii Mântuitorului.

Maria TOACĂ