22 mai 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

POARTĂ SPRE INIMA TINERILOR ICOANA STRĂBUNILOR

20 ianuarie 2019 р. | Categorie: Istoria neamului

„Un om valorează atât cât iubeşte”. Român din talpă până în creştet, membru activ al Societăţii „Mihai Eminescu”, director-adjunct al Muzeului Etnografic al Satului, Ionică SEMENIUC al lui Alexa din Hruşăuţii Volocii (Plaiul lui Vodă), raionul Hliboca (Adâncata), îşi iubeşte cu durere de inimă Ţara, Neamul, păstrând vie memoria înaintaşilor. Portretele lui Mihai Eminescu şi Ştefan cel Mare sunt cea mai scumpă relicvă a modestului  muzeu al satului, pe care-l conduce, inaugurat în 2016, alături de alte  peste 100 de obiecte vechi de o valoare incontestabilă ce mai păstrează suflul străbunilor noştri şi care este pentru cei tineri  un imbold de a-şi păstra Rădăcinile şi Graiul. Oricum, am rămas impresionată că un simplu român  de la ţară poartă spre inima tinerilor icoana străbunilor.

„Sunt mândru şi satisfăcut că am  reuşit să expun aceste sfinte odoare strămoşeşti, cele mai scumpe  amintiri din trecut, de când eram o ţară şi un popor, într-un adevărat muzeu, căci ce va fi apoi, Domnul ştie.  Îmi amintesc, când eram mic, mergeam cu tata, cu căruţa, la piețele din Dorohoi, Siret, Rădăuţi. După ce, în 1944, sovieticii ne-au „eliberat” mult timp nu ni s-a permis să mergem în România. Am trăit cu dor de Ţară şi frate. Pe Dumitru, fratele mai mare, care a fost ofiţer în armata română şi care după răpirea Bucovinei s-a refugiat în România, stabilindu-se cu traiul la Scheia, în judeţul Teleorman, l-am vizitat  abia după 30 de ani de stăpânire rusească. Am trecut frontiera în Ţară cu mari dificultăţi, fiindcă  li se permitea doar rudelor de gradul I să-şi viziteze neamurile. Prin anii’90, când Ucraina a devenit independentă, împreună cu românii din nordul Bucovinei, am trăit euforia trezirii naţionale, care,  de fapt, aşa şi nu s-a produs. Vizitam atunci Ţara, împreună cu alţi membri ai Societăţii „Mihai Eminescu”, cu membrii Corului bisericesc, trecând graniţa doar pe liste, întocmite de biserică, societate etc., nu ca acum, cu vize. Îmi amintesc, în 1996, când eram prezent la hramul Voievodalei Mănăstiri, l-am cunoscut pe regretatul jurnalist Mircea Motrici, întrebându-l când vom putea liber veni la Putna. Iar profesionistul, care ne-a luat interviuri şi care ţinea foarte mult la noi, bucovinenii înstrăinaţi de ţară, a spus: „ Graniţa trebuia să fie pe Nistru, dar nu pe Prut. Va veni şi acel timp când vom fi cu toţi împreună”. Era nelipsit la Societate, la manifestările noastre culturale de suflet. Ne însoţea pretutindeni. La Stejarul lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului, care în timpul sovieticilor era aproape părăsit, mergeam să ne închinăm în fiecare an în  lunea Paştilor, la început pe furiş, căci dacă aflau comuniştii despre acest simbol al românilor, îl tăiau.  Era alături de noi la momente solemne şi în clipe grele, precum şi regretatul patriot român Vasile Ilica, stabilit cu traiul în Oradea, originar din Broscăuţi, raionul Storojineţ, acel care printre primii a scris o istorie adevărată a Bucovinei răpite şi înstrăinate de Ţară, pentru elucidarea adevărului istoric alegându-se cu interdicţia de a-şi vizita baştina, cu acest dor arzător s-a dus în pământ Am fost împreună şi la Mormântul Eroilor din Cimitirul săracilor din Sighetul Marmaţiei, şi la parastasele de la Varniţa, Fântâna Albă, unde la 1 aprilie 1941 au fost măcelăriţi cu cruzime, seceraţi de gloanţele mitralierelor grănicerilor sovietici şi chiar îngropaţi de viu mii de oameni paşnici, care purtau doar o singură vină – cea de-a fi român şi dorinţa de a se uni cu fraţii şi părinţii din România.

Împreună cu Biserica, tot fiind înscris pe listă, fără viză, am fost la Putna, când a avut loc ceremonia de canonizare a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, apoi la aniversarea a 500 de ani de la trecerea sa în nefiinţă – în 2004 etc. Am fost oaspete drag în casa cunoscutei cântăreţe Sofia Vicoveanca, iar nu demult, împreună cu coriştii de la Biserica din Hruşăuţi, am cântat colinde la Biserica din Arboreni, România. Acum nu prea călătoresc, căci avem nevoie de paşapoarte şi de vize. Deşi trăim cu speranţa că va sosii, totuşi, o zi, când vom  fi şi noi  membri ai familiei europene, v-a cădea sârma ghimpată şi vom putea liber să ne vizităm ”.

(Va urma)

Felicia NICHITA-TOMA