29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SOFIA VICOVEANCA LA 60 ANI DE CÂNTEC, CU RANA BUCOVINEI ÎN SUFLET...

17 februarie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Se zice: durerea-i una din frumuseţile sufletului

Şi-ntreb: mă va căuta, cineva peste timp?

În trilul păsărilor, în lacrima bradului

Sau poate în aroma florilor de câmp

(Sofia Vicoveanca, 27 ianuarie 2011)

Atât de aproape e Suceava, încât, dacă am lua-o pe de-a dreptul prin câmpii şi crânguri cântătoare, am putea ajunge şi pe jos într-o bună bucată de zi. Şi mai repede am ajunge, pe cărări neumblate prin pădurea de la Crasna, la Vicovul de Jos, unde se află o căsuţă rustică ca din poveşti cu cea mai scumpă avere a Sofiei Vicoveanca – vreo 200 de costume populare. Dar nu trăim timpuri când românul străbătea veşnicia pe jos, mergând liber şi neoprit de nimeni în orice colţişor din ţara sa. Ni s-au ridicat în faţă garduri şi vămi, bucurându-ne că măcar am scăpat de restricţiile impuse după ocupaţia sovietică, adică în perioada când ni se permitea intrarea în România o dată la doi ani şi aceea doar cu invitaţie specială de la rude apropiate de gradul I-II. Acum, deşi nu există asemenea restrângeri, cei care au dor de ţară „ca de mamă” trăiesc şi mai departe cu inima frântă.

Cel mai profund, s-a văzut, s-a simţit câtă sete, cât nesaţ mai are o parte bună din lumea noastră pentru românism în preajma sărbătorilor de iarnă din acest an, care au debutat cu spectacolul lui Ilie Caraş „Aşa-i datina la noi”. Atunci, alături de tânărul protagonist al sărbătorii, cea mai aşteptată, mai dorită şi mai acoperită cu flori a fost Sofia Vicoveanca.

Revenind la cuvintele cu care am început, vedem că distanţa scurtă dintre Cernăuţi şi Suceava devine dureros de lungă când ne dorim întâlniri cu oamenii dragi. Intrând în posesia ultimei cărţi a Sofiei Vicoveanca „60 ani de cântec. Din culisele sufletului” şi sorbind-o cu ochii dintr-o răsuflare, am rămas cu impresia că vestitei noastre bucovinence i-a fost sortit, după cum scrie la ceas aniversar, să cânte „De-alean, de jale şi de joc/ Cu soare-n suflet, în orice loc/ În arome dulci de busuioc”, bucurându-i mai mult pe românii de peste mări şi ţări decât pe fraţii înstrăinaţi de pe pământul unde a văzut lumina zilei. Sunt prea multe degetele de la o mână ca să numărăm de câte ori a cântat Sofia Vicoveanca la Cernăuţi. Au fost atât de puţine doritele întâlniri cu Vicoveanca, încât cele câteva spectacole s-au înscris ca date de referinţă în viaţa multor români din nordul Bucovinei, care rememorând întâmplări din trecut încep cu „a fost atunci când a cântat la Cernăuţi Sofia Vicoveanca”. E trist că fiindu-ne tare dragă şi atât de aproape, nu putem măcar o dată pe an s-o avem ca protagonista unui spectacol la Cernăuţi sau pe altă scenă mare din ţinutul nostru.

Ca o lacrimă nevărsată peste aceste tăcute regrete ne vine cartea „60 ani de cântec. Din culisele sufletului”, în care interpreta identificată cu inima tăiată în două a Tării Fagilor, povesteşte momente şi întâmplări din viaţa-i de artist, de soţie, mamă şi simplă femeie venită din lumea satului, fiică ce-şi iubeşte nestăvilit părinţii, neamul, plaiul drag Bucovina. Artistă înzestrată cu deasupra de măsură, iubită de public oriunde a concertat pe pământ, neîndoielnic că Sofia Vicoveanca a trecut prin multe întâmplări de poveste, şi ar avea ce depăna în ample volume. Însă în naraţiune, aşa ca în cântec şi în poezie, ea este sobră, simplă, căci sinceritatea nu suferă zorzoane şi înflorituri fără noimă. Naturaleţea istorisirilor îi este completată de vibraţia sentimentelor exprimate în versurile introduse în suita evocărilor. Deschizând cartea, pornim la drum spre tărâmuri pe unde au răsunat melodiile cântăreţei, întâlnim oameni dragi inimii ei, poposim prin locuri pe unde puţini au curajul să-şi îndrepte paşii. Or, Sofia Vicoveanca şi-a purtat cântecele prin penitenciare, şi pe „acolo unde oamenii ocolesc locul”, la bolnavii de lepră, izolaţi la Tichileşti-Tulcea.

Chiar şi în rândurile unde nu-i pomeneşte numele, în carte se simte prezenţa lui Victor Micu, soţul, prietenul, primul spectator şi cel mai obiectiv critic al cântăreţei. Patima cititului, dar, cu siguranţă şi pasiunea de a se confesa foii albe, după cum recunoaşte, de la soţul ziarist le-a preluat. Din orice mărturisire în care autoarea îşi pune sufletul în palme, dăruindu-l cititorilor, aşa cum se consacră publicului spectator, iese la suprafaţă câte un sâmbure de învăţătură. Cu umor ne descrie cum şi-a deprins soţul bucureştean get-beget cu bucătăria bucovineană. Nu mă pot reţine să nu reproduc măcar această secvenţă: „Am avut o căsnicie reuşită. Victor mi-a fost soţ şi foarte bun prieten. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Bucureşti, până m-a găsit, în Bucovina, şi astfel a devenit bucovinean până-n unghie. Totuşi, aveam multe dispute. În Bucovina se consumă multă smântână... De fiecare dată îmi repeta: „În farfuria mea cu ciorbă, nu-mi pui smântână!” Îmi părea rău, ştiind ce gustoasă este „direasă” cu smântână şi, în farfuria lui zeamă limpede. Până într-o zi când am pus smântână în toată oala cu ciorbă. La masă îmi zice pe ton răstit:

-Ţi-am spus să nu-mi pui smântână!

Eu: -N-am pus smântână.

El: -Dar de ce-i albă?

Eu: -Pentru că am pus ţelină, rădăcină de pătrunjel, păstârnac şi s-o albit...

După prima farfurie zice:

-Ia mai dă-mi, că-i tare gustoasă!... Şi numai aşa s-o faci de-acum!”

Punând multă dragoste în tot ce face (un rol în film, o poezie, un desen ori chiar o ciorbă), Sofia Vicoveanca spune că îi place să-şi coloreze timpul cu versuri şi cu amintiri dragi sufletului, aşa cum o regăsim în cartea recent apărută. Ca şi plachetele de versuri – „Dureri ascunse”, 1996, „Cu inima-n palme, 2004”, volumul „60 ani de cântec. Din culisele sufletului” este dedicat, cu adâncă plecăciune Marelui Public. „Mi-aţi pus aripi să zbor, m-aţi făcut să sorb din izvorul cu apă vie”, repetă, ca la spovedanie, cântăreaţa care va doini şi va dăinui mereu în trilul păsărilor, în verdele etern al brazilor, în cele două jumătăţi ale inimii Bucovinei...

Maria TOACĂ