Viaţa ne aduce
uneori surprize pe cât de plăcute, pe atât de interesante. Într-o bună zi, la
16 iulie, m-am pomenit pe neaşteptate cu o delegaţie din Canada. Erau şase
persoane – o familie din patru membri şi încă două persoane care îi însoţeau.
S-au oprit mai întâi la primărie, de unde au fost îndreptaţi la mine. Oaspeţii
de peste ocean sosiseră
Dragi cititori, îmi reţin cu greu emoţiile când
scriu aceste rânduri. De când sunt pe pământ n-am văzut să plângă atât de
sincer un bărbat, să curgă atâtea lacrimi de bucurie! Peter Karbashewski, căci
despre el e vorba, plângea ca un copil. Împreună cu soţia sa Mary şi
translatoarea Iulia abia l-am liniştit. Ca să-i potolesc emoţiile, am încercat
să-l atrag într-o discuţie despre familia sa. Mi-a povestit că are şase copii
şi că trăieşte la numai 7 kilometri de Nicolae Bezovie, vărul soţului meu. Îl
cunoaşte bine şi pe parohul de acolo, preotul Mircea Panciuc, care nu demult
ne-a vizitat Boianul şi a oficiat, împreună cu părintele Vasile, slujba
religioasă
Mă simţeam nespus de incomod în faţa lor. Era o zi
obişnuită, lucram în grădină când mi-au deschis portiţă. De obicei, improvizez ceva
în pripă când mă iau oaspeţii pe nepusă masă. Însă în acea zi eram absolut nepregătită
să primesc oaspeţi sosiţi atât de departe. I-am servit cu dulceaţă de nuci şi
le-am dăruit o carte „Boianul”. Ei erau bucuroşi că s-au întâlnit cu baştina
străbunilor, iar eu mă simţeam fericită că am reuşit să le fiu de folos.
Translatoarea Iulia, studentă
Mulţumiţi de întâlnire, oaspeţii au ţinut morţiş
să merg cu ei la restaurant, ca să sărbătorim cum se cuvine evenimentul. Nici
prin vis să-mi treacă că voi ajunge în acea zi să stau de vorbă cu oameni de pe
alt continent şi încă la restaurant. M-am împotrivit, dar n-am avut încotro, a
trebuit să le fac voia. Acolo, la masă, discuţiile au continuat pe aceeaşi undă
a nostalgiilor. După obiceiul locului s-a cântat „Mulţi ani trăiască toată
adunarea noastră”. Apoi ei s-au oprit la primărie, ca să le mulţumească încă o
dată lucrătorilor de acolo pentru înţelegere şi ajutor. Au insistat cu toţii să
mă conducă până acasă.
Am scris
despre această întâmplare neordinară mai mult din considerentul că s-ar putea
să mai fie
Vizita acestor oameni mi-au răscolit nu numai emoţii pozitive, ci şi gânduri apăsătoare. Ei au străbătut Atlanticul ca să-şi găsească rădăcinile… Dar ce facem noi, cum ne cinstim trecutul şi ce cunoaştem despre strămoşi? Oaspeţii din Canada vroiau să meargă şi la cimitir. Gândindu-mă cu groază la tot ce ar fi văzut ei acolo, la paragina în care se află unele morminte, le-am spus că avem în sat două cimitire ortodoxe şi nu e simplu să găsim crucile de demult. După plecarea canadienilor, am rămas cu lumina lacrimilor lor în suflet şi cu un mare amar pentru nepăsarea noastră. Avem grijă de mormintele strămoşilor, de curăţenia în cimitir? Le îndeplinim porunca de a păstra cu sfinţenie credinţa, datinile şi limba română? Cât timp asemenea întrebări rămân fără de răspuns somnul nu poate să le fie liniştit.
Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară
În imagini: Soţii Vasile şi Domnica Gorda, anul 1920; familia Gorda (de la stânga la dreapta) – Lena (Vasâlca) Hauca, Maria Karbashewski, Kay (Catrina) Romaniuc, Ion şi Nicolae Gorda