23 aprilie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AU TRAVERSAT ATLANTICUL CA SĂ-ŞI GĂSEASCĂ STRĂMOŞII

20 august 2013 р. | Categorie: Românii de pretutindeni

Viaţa ne aduce uneori surprize pe cât de plăcute, pe atât de interesante. Într-o bună zi, la 16 iulie, m-am pomenit pe neaşteptate cu o delegaţie din Canada. Erau şase persoane – o familie din patru membri şi încă două persoane care îi însoţeau. S-au oprit mai întâi la primărie, de unde au fost îndreptaţi la mine. Oaspeţii de peste ocean sosiseră la Boian, îndemnaţi de dorinţa de a da de urma rudelor care au emigrat la începutul secolului trecut în Canada. Era vorba de familia Vasile şi Domnica Gorda. Ascultându-le rugămintea, mi-am amintit că am o carte în limba engleză despre boincenii emigraţi în Canada. Am răsfoit-o şi am găsit informaţiile căutate, precum şi fotografii cu familia Gorda.

Dragi cititori, îmi reţin cu greu emoţiile când scriu aceste rânduri. De când sunt pe pământ n-am văzut să plângă atât de sincer un bărbat, să curgă atâtea lacrimi de bucurie! Peter Karbashewski, căci despre el e vorba, plângea ca un copil. Împreună cu soţia sa Mary şi translatoarea Iulia abia l-am liniştit. Ca să-i potolesc emoţiile, am încercat să-l atrag într-o discuţie despre familia sa. Mi-a povestit că are şase copii şi că trăieşte la numai 7 kilometri de Nicolae Bezovie, vărul soţului meu. Îl cunoaşte bine şi pe parohul de acolo, preotul Mircea Panciuc, care nu demult ne-a vizitat Boianul şi a oficiat, împreună cu părintele Vasile, slujba religioasă la Biserica Adormirea Maicii Domnului. Surpriza cea mai mare pentru mine a fost să aflu că Mihai Toma, autorul cărţii care l-a ajutat să dea de urma neamurilor sale, i-a fost învăţător. Oaspeţii canadieni au făcut fotocopii a câtorva pagini din această carte, în special a pasajelor despre familia Gorda.

Mă simţeam nespus de incomod în faţa lor. Era o zi obişnuită, lucram în grădină când mi-au deschis portiţă. De obicei, improvizez ceva în pripă când mă iau oaspeţii pe nepusă masă. Însă în acea zi eram absolut nepregătită să primesc oaspeţi sosiţi atât de departe. I-am servit cu dulceaţă de nuci şi le-am dăruit o carte „Boianul”. Ei erau bucuroşi că s-au întâlnit cu baştina străbunilor, iar eu mă simţeam fericită că am reuşit să le fiu de folos. Translatoarea Iulia, studentă la Universitatea din Cernăuţi, este originară din Lviv şi nu cunoaşte limba română. Am comunicat cu oaspeţii canadieni prin intermediul ei, în limba ucraineană. La rugămintea lor, tânăra mi-a scris, ca să-mi rămână o frumoasă amintire, câteva cuvinte, care în română sună în felul următor: „Vă mulţumim că ne-aţi ajutat să ne găsim rudele, pentru că sunteţi atât de ospitalieră şi sinceră. Noi suntem fericiţi că ne găsim unii pe alţii în Canada, iar acum şi în Ucraina. Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă dăruiască fericire şi sănătate pentru mulţi, mulţi ani. Cu respect şi iubire, Peter Karbashewski, Mary Karbashewski, Debra Karbashewski, Kery Morgan”.

Mulţumiţi de întâlnire, oaspeţii au ţinut morţiş să merg cu ei la restaurant, ca să sărbătorim cum se cuvine evenimentul. Nici prin vis să-mi treacă că voi ajunge în acea zi să stau de vorbă cu oameni de pe alt continent şi încă la restaurant. M-am împotrivit, dar n-am avut încotro, a trebuit să le fac voia. Acolo, la masă, discuţiile au continuat pe aceeaşi undă a nostalgiilor. După obiceiul locului s-a cântat „Mulţi ani trăiască toată adunarea noastră”. Apoi ei s-au oprit la primărie, ca să le mulţumească încă o dată lucrătorilor de acolo pentru înţelegere şi ajutor. Au insistat cu toţii să mă conducă până acasă.

Am scris despre această întâmplare neordinară mai mult din considerentul că s-ar putea să mai fie la Boian rude de-ale lor, despre care eu nu ştiu nimic. Citind aceste rânduri, poate cineva se va răspunde, se vor găsi şi alte neamuri.

Vizita acestor oameni mi-au răscolit nu numai emoţii pozitive, ci şi gânduri apăsătoare. Ei au străbătut Atlanticul ca să-şi găsească rădăcinile… Dar ce facem noi, cum ne cinstim trecutul şi ce cunoaştem despre strămoşi? Oaspeţii din Canada vroiau să meargă şi la cimitir. Gândindu-mă cu groază la tot ce ar fi văzut ei acolo, la paragina în care se află unele morminte, le-am spus că avem în sat două cimitire ortodoxe şi nu e simplu să găsim crucile de demult. După plecarea canadienilor, am rămas cu lumina lacrimilor lor în suflet şi cu un mare amar pentru nepăsarea noastră. Avem grijă de mormintele strămoşilor, de curăţenia în cimitir? Le îndeplinim porunca de a păstra cu sfinţenie credinţa, datinile şi limba română? Cât timp asemenea întrebări rămân fără de răspuns somnul nu poate să le fie liniştit.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară

În imagini: Soţii Vasile şi Domnica Gorda, anul 1920; familia Gorda (de la stânga la dreapta) – Lena (Vasâlca) Hauca, Maria Karbashewski, Kay (Catrina) Romaniuc, Ion şi Nicolae Gorda