26 septembrie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„FIŢI FERICIŢI, DRAGII MAMEI!”

21 august 2013 р. | Categorie: Noutăţi

Cine ar putea spune că nu ştie ce-i durerea de suflet? Dar, puţini îşi dau seama că deseori spunem aceste cuvinte – „Mă doare sufletul” – fără a cunoaşte cu adevărat cum e să te roadă, să te sfâşie neîncetat undeva în adâncul fiinţei. Eram într-o dispoziţie bună şi-mi părea că toată lumea pluteşte pe valul fericirii în acea zi cu mai puţine griji, răcorită de un vântuleţ uşor... Având program liber, puteam să nu intru pe la redacţie, şi să n-o întâlnesc nicicând pe acea mamă îndurerată. Or, nu ştiu dacă s-ar fi decis să mai vină o dată la redacţie sau să expedieze scrisoarea prin poştă. A scos din poşetă două foi, pe care era scris caligrafic, cu grafie latină, fără nici o ştersătură, o poezie despre soarta ei. Sub semnătura „o mamă îndurerată” urmau cuvintele: „Rog redacţia ziarului îndrăgit „Zorile Bucovinei” să publice acest strigăt la cer al unei mame îndurerate. Sper şi aş dori mult să nu mai fie nici o mamă pe lumea asta atât de amărâtă”.

Lăsându-mi poezia-spovedanie, m-a rugat mult să nu concretizez nimic – nici numele, nici localitatea… Nu vrea ca cei care îi cunosc drama să înţeleagă că e vorba de copiii ei, se teme să nu-i „ponegrească” în faţa lumii, să nu le aducă supărări. I-am promis că îi voi respecta rugămintea. O s-o numesc Speranţa, pentru că ea mai speră s-o salveze Dumnezeu de infernalul chin sufletesc, să-şi îmbrăţişeze copiii. Şi voi spune că e de pe altă planetă, în loc de satul unde s-a născut, de localitatea unde şi-a trăit coşmarul primei căsnicii.

Aşadar, Speranţa de pe planeta Durerii n-are alt leac, decât lacrimile şi rugăciunile ca Dumnezeu să le dea sănătate şi fericire copiilor care nu vor s-o recunoască de mamă.  Deşi în acea zi era foarte cald, purta haine negre şi broboadă. Primul gând mi-a fost că ţine doliu după cineva foarte drag. Ceva mai târziu aveam să aflu că nu i-a murit nimeni, dar, într-adevăr, este îndoliată. Nu poate să îmbrace ceva în culori vesele, din cauză că fiul şi fiica îi trec ca străinii pe lângă poartă. La auzul acestor vorbe m-a mirat nu atât atitudinea copiilor (în ziua de azi nu produc mare senzaţie certurile, supărările dintre părinţi şi copii), ci faptul că la vârsta ei are deja fată şi băiat mari, şi atât de independenţi, încât se pot înconjura fără susţinerea mamei. Zâmbind sfios printre lacrimi, femeia îmi povesti în câteva cuvinte despre începuturile calvarului, care a nenorocit-o pentru totdeauna:

– Fiind cea mai mare dintre şase fete, m-am căsătorit tânără, ca să le dau drum liber celorlalte cinci surori. Cu toate că aveau atâtea fete de măritat, părinţii nu-mi dădeau ghes, ba chiar m-au sfătuit să mai aştept, să chibzuiesc bine, căci nu le plăcea alesul meu. M-am căsătorit în alt sat, din alt raion. Au fost de-ajuns câteva săptămâni de trai la casa bărbatului, ca să-mi dau seama că părinţii au avut dreptate. Soţul şi-a arătat de la început năravul, de la o palmă două trecând la bătăi până la sânge. Mamă-sa (trăiam împreună cu soacra) îi ţinea parte la toate porcăriile, iar pe mine mă „consola” cu „înţelepciunea” ei primitivă că, chipurile, femeia e ca şi coasa. Cică, dacă nu-i bătută nu merge. Tot de la soacră-mea am aflat că bărbatul care nu bea, nu fumează şi nu-şi bate nevasta e o mămăligă. Când am întrebat-o de ce nu şi-a ales un astfel de bărbat, ci un om foarte cumsecade, mi-am făcut-o duşman de moarte. Pe socru nu l-am cunoscut, a murit de tânăr în urma unui atac de cord. Dar mi-au povestit vecinii că era foarte bun şi că moartea i s-a tras de la scandalurile nevestei. Timp de 14 ani am răbdat bătăile soţului şi batjocora soacrei. Nu îndrăzneam să mă plâng mamei, ca să nu-i stric inima. Nici să divorţez nu îndrăzneam, la început din cauza surorilor nemăritate, apoi a copiilor. Mă temeam să nu intrăm în gura lumii că nu ştim să fim bune gospodine, să ne păstrăm familia Ca să-mi întreţin copiii lucram ca infirmieră la un spital din Cernăuţi, iar în zilele libere nu-mi vedeam capul de treburile de acasă. Când primeam salariu, în loc să le cumpăr o jucărie ori o ciocolată copiilor, îi aduceam votcă şi ţigări soţului. Odată nu i-am luat şi m-a snopit în bătaie. Striga la mine că am dus banii în altă parte, că-s o desfrânată şi umblu cu alţi bărbaţi…

Nu puteam să n-o întreb de ce s-a hotărât să nască şi al doilea copil de la un bărbat care o înjosea permanent. Răspunsul a fost unul aşteptat de la orice femeie căzută victimă agresiunii bărbatului. A crezut că poate îi va naşte un băiat şi asta îl va face mai bun. Dumnezeu i-a auzit ruga numai pe jumătate, dăruindu-i un fecioraş, însă nu şi ceva milă de la soţul tiran. El găsise alt motiv pentru a-şi îndreptăţi terorizările, învinuind-o că băiatul nu-i al lui. Când a mai crescut, copilul îi semăna leit, dar se găseau multe alte pricini de a-şi revărsa asupra ei agresivitatea. Băieţelul avea un anişor când Speranţei i-a murit tatăl, iar fratele ei plecase la lucru în Rusia. Soţul-despot îşi bătea joc de ea, spunându-i că de-acum n-are cine s-o apere şi el poate s-o omoare şi s-o îngroape în fundul grădinii, că nimănui nu trebuieşte. Fetiţa avea 13 ani, iar băiatul 10, când femeia n-a mai putut răbda. Într-o zi nu s-a întors de la serviciu acasă. Toate surorile erau deja căsătorite şi ea a plecat la mama sa. A luat la început fetiţa, dar băiatul nu l-a putut scoate din casa soţului.

După ce s-a căsătorit cu un bărbat din alt raion, a mers să-şi ia copilul. Era timp de iarnă, înainte de Sfântul Nicolae. L-a găsit lihnit de foame, în picioare cu galoşi de cauciuc, în haine găurite. Au umblat împreună prin magazine, i-au cumpărat haine noi, îmbrăcându-l din cap până-n picioare. La acel moment Speranţa trecuse cu traiul la casa celui de-al doilea soţ. Îşi luase şi fetiţa cu ea. Era fericită că îşi are copiii aproape, însă peste câteva zile băiatul a fugit la taică-său, deşi în noua casă a mamei sale n-a fost obijduit. Speranţa a avut noroc să-şi găsească un bărbat cumsecade, bun la suflet. Pentru ea bunătatea lui înseamnă în primul rând: „nu mă bate”. Cât a trăit cu primul soţ, ca urmare a bătăilor zilnice, a stat de cinci ori la spitalul de boli psihice. Soţul le spunea copiilor că mama lor a înnebunit şi că trebuie să se ferească de ea, că e periculoasă. Astfel, din copilărie li s-a băgat în cap că mama lor nu e cu toate acasă.

Cu al doilea bărbat deja de 14 ani Speranţa duce o viaţă liniştită, numai cruzimea copiilor ei îi tulbură bucuria vieţii. Acum fiica o învinuieşte că l-a părăsit pe tatăl ei, uitând cum ascundea cuţitele de la bucătărie ca să n-o înjunghie. Câţiva ani în urmă, Speranţa a căzut rău, şi-a fracturat piciorul. A stat două luni la spital şi încă două luni cu piciorul în ghips acasă. Fiica n-a vizitat-o niciodată, cu toate că şi vecinii, şi soacra ei o sfătuiau să intre pe la mama. Are şi ea doi copii, dar Speranţa nu-i doreşte să ajungă necazul ei, să sufere vreodată ura neînţeleasă a copiilor. Îşi recapitulează viaţa, căutând prin cotloane întunecate, să-şi dea seama unde şi cu ce a greşit în faţa fiului şi a fiicei. I se pare că a fost o fiică bună pentru părinţii ei, şi că păharul amar al sorţii nu e o răsplată pentru păcatele ei faţă de fiinţele care i-au dat viaţă. Se străduieşte s-o viziteze des pe mamă-sa, deşi le desparte o bună bucată de drum, o sună zilnic să afle dacă n-are nevoie de ceva. A învăţat bine la şcoală, dorea şi avea capacităţi să-şi continue studiile, însă, n-a vrut să le fie povară părinţilor. Şi mai târziu, când a trecut în alt sat, în casa soţului-tiran, nu li s-a plâns de teamă să nu le strice inima. Pentru copiii ei se roagă să le dea Dumnezeu bucurii. Mi-a arătat pe telefonul mobil poze cu nepoţica de la fiică – dragostea ei mare, pentru care e gata să-şi dea şi viaţa. Adună din salariul ei mizer ca s-o bucure mereu cu mici cadouri. Şi locul de muncă şi l-a ales ca să fie aproape de nepoţică.

Degrabă trebuie să se căsătorească feciorul. Deşi nu comunică, e la curent cu tot ce i se întâmplă fiului. Ştie că el are inimă bună şi când va avea copiii săi o va înţelege, se va întoarce cu faţa la ea. Doar n-are nevoie decât de-o vorbă, de o privire caldă de la copiii ei. Uneori o bate gândul rău că dacă ar fi plecat undeva la muncă în ţări străine să câştige bani mulţi, dacă ar avea să le dea ceva mai mult decât dragostea nemărginită ce arde în inima-i de mamă, copiii poate n-ar trece ca străinii pe lângă ea. N-are bani, dar are mare credinţă în bunătatea lor şi ar dori mult ca scumpii ei copii să citească aceste rânduri de poezie, care poate le va îmblânzi inimile, îi va face să înţeleagă că ea nu i-a părăsit niciodată:

Inimioară cu lăcată

De te-ai descuia vreodată,

Ca să vadă lumea toată

Cât sunt eu de îndurerată,

Pentru fiu şi pentru fată…

Fiul trece pe la poartă

Dar nu intră niciodată,

Fiica aproape vieţuieşte,

Dar la mine nu se-opreşte…

Durerea din inimioară

N-o pot scoate eu afară,

Numai unul Dumnezeu

Ştie de sufletul meu,

Cât mie-mi este de rău.

Munceam greu, fără parale,

Dar am crescut fata mare.

Nemâncată, nedormită,

De bărbat obijduită…

De prea mare suferinţă

Am ieşit eu pe portiţă,

Am pornit la drumul mare,

Fără pic de alinare,

Iar când am căzut la pat,

Fiica la mine a intrat –

Nu cu gând de alinare,

Ci cu scop de răzbunare!

Cât dor greu e-n pieptul meu

Ştie Bunul Dumnezeu,

Puterea Lui este mare –

M-a ridicat pe picioare,

Din mila Domnului Sfânt

Pot umbla pe-acest pământ,

Iar „mila” de la copii

Să se ducă pe pustii.

Invocând, alături de acest strigăt de durere, Ruga răscolitoare pentru părinţi a poetului Adrian Păunescu, vreau să vă amintesc celor care mai aveţi mamă şi tată, aici pe pământ, nu în morminte, mângâiaţi-i, măcar cu vorba şi bucuriile voastre. Nu vi se cer mari eforturi să le deschideţi uşa sau să-i întrebaţi la telefon de sănătate, să le împărtăşiţi bucuriile voastre. Şi nu uitaţi că este pe lume o mamă nefericită pentru care nu există nimic mai de preţ decât bunăstarea celor doi copii ai ei. O cheamă Speranţa, de pe planeta Durerii. Eu am văzut-o tristă, înlăcrimată, îndoliată. Întoarceţi-vă la ea, ştergeţi-i lacrimile, căci altfel cum o să fiţi fericiţi… Puteţi oare fi fericiţi? Nu vă înghimpă nimic la inimă, când copilaşii voştri vă întind mânuţele să-i ridicaţi în braţe?

Maria TOACĂ