16 iunie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

A fost greu şi amar atunci pentru românii deportaţi în Siberia şi acum e la fel

27 martie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Aceşti vrednici gospodari, care îşi respectă strămoşii şi îşi iubesc neamul, mai poartă în suflet o durere sfâşietoare, care le tulbură liniştea, răvăşindu-le  amintiri amare. Şi părinţii Mariei, şi ai lui Viorel GAZIUC au trecut prin calvarul stalinist, pe propria piele suportând ghearele represiunilor şi deportărilor. 

„Mama era mică, când părinţii ei, cu cei cinci copii, au fost deportaţi în Siberia. A venit într-o dimineaţă activistul comunist Isidor Guz, le-a spus că-s consideraţi „duşmani ai puterii sovietice”, fiindcă Petrea, fratele mamei, s-a refugiat în România, le-a ordonat să-şi ia copiii şi să plece, transportându-i la gară, de unde au mers cu trenul 12 zile până au ajuns în pădurile siberiene, unde-i aştepta gerul cumplit şi foamea. Când au venit să-i ridice, mama credea că pleacă la şcoală şi îşi căuta trăistuţa, dar n-o putea găsi. Atunci acel  slujbaş al sovieticilor, ţinându-se cu puşca în urma ei, o grăbea, speriind-o. Buneii au lăsat gospodăria, două vite cu lapte, un cal, material pentru construcţia unei case noi, fiind nevoiţi să trăiască acolo în nişte bordeie, săpate în pământ, unde nu aveau nici pat, nici aşternut, îndurând foame, ger şi necaz. Căutau prin gunoi resturi de mâncare. Mama cu sora cea mai mică au găsit un depozit şi au făcut o gaură mică prin care scoteau cu greu câteva boabe, apoi seara se întorceau la colibă cu o mână de grâu, pe care bunica îl fierbea cu multă apă şi apoi mâncau. Iar când nu mai aveau nimic de-ale gurii, bunica le dădea seara să bea câte o cană de apă cu sare ce le umfla burţile. În prima iarnă bunelul era paznic la oi. A stat în ger, i s-au umflat picioarele şi a murit. O femeie ce locuia cu ei în bordei ţinea într-o ladă câteva găini şi le hrănea cu pâine uscată, însă mama cu sora sa pândea şi le luau fărâmăturile şi le mâncau. Al doilea an au sădit coji de cartofi şi când au rodit, mai aveau ce mânca. Apoi fratele mamei lucra fierar, iar sora ei îngrijea de copiii unei învăţătoare şi când se întorcea sâmbătă seara la bojdeucă, ea îi dădea lapte, ouă, brânză. Astfel au supravieţuit calvarului. Nici nu aveau voie să le scrie celor rămaşi la vatră. Au reuşit să le transmită doar un singur răvaş, căci apoi nu le-au mai permis. Cumnatul bunicii, unchiul Toader, un mare patriot român, care era contra sovieticilor, le-a scris în scrisoare ceva împotriva bolşevicilor şi pentru aceasta a plătit cu viaţa – a fost arestat şi închis în spitalul de psihiatrie, unde l-au bătut crunt, dezbătându-i până şi dinţii din gură, l-au tot terorizat până şi-a ieşit din minţi. Iar când, în consecinţa calvarului şi-a dat duhul, l-au îngropat la Horecea, să nu afle nimeni unde-i zac osemintele chinuite de călăi. Nu i-au permis familiei să-l ia acasă şi să-l dea ţărânei creştineşte. Au fost deportaţi, vânaţi şi duşi la munci silnice oameni nevinovaţi. Veneau noaptea şi-i ridicau pe „duşmanii poporului sovietic” – pe oamenii înstăriţi şi patrioţii români – iar dimineaţa vecinii observau că nu mai sunt. Lumea era atât de înfricoşată, încât nici vecinii nu mai vorbeau între ei, fiindcă nu aveau încredere unul în celălalt. Se temeau să nu fie denunţaţi şi deportaţi.

A fost foarte greu şi amar atunci şi acum e la fel. Copiii nu aveau voie să umble de sărbători –  Crăciun şi Sfântul Vasile – cu colinda şi „Mălanca”,  nici să mergi la biserică de Paşti. Erau supravegheaţi de unii profesori, mari ateişti, dăruiţi cu trup şi suflet puterii sovietice, care acuma-s cei mai mari credincioşi, cântă în corul bisericesc.

Când avea puţin timp, mama îşi amintea întotdeauna plângând de acele zile amare, de cei şase ani de chin şi necaz, petrecuţi în neagră străinătate. Fiind mică, îmi părea o poveste şi tot o rugam să-mi mai povestească, dar când am crescut, am înţeles că-i o realitate sfâşietor de dureroasă, de aceea  întotdeauna chipul duios al mamei era scăldat de lacrimi. S-au întors la baştină plini de păduchi, numai piele şi oase. Au găsit casa goală, fără uşi şi geamuri”.

Felicia NICHITA- TOMA

(Va urma)