05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MAI SUNT ROMÂNI CARE AŞTEAPTĂ SCRISORI DE LA DUMNEZEU

24 august 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

MAI SUNT ROMÂNI CARE AŞTEAPTĂ SCRISORI DE LA DUMNEZEU

„Apoi a venit pribegia şi sufletul meu a simţit nevoia să iau totul de la început şi să-mi exprim durerea prezentului. Însă, durerea este inevitabil legată de toate câte au fost cândva…”

(Dragoş Vitencu)

Cel puţin de două ori pe an – de Sânpetru şi Ziua Cernăuţiului, sărbătorită la începutul lui octombrie, – îl evoc pe Dragoş Vitencu, făcând referiri la a sa „Cronică romanţată a târgului Cernăuţi”. Or, mi se pare că orice ar inventa şi oricât de ingenioşi ar fi animatorii festivităţilor de astăzi, nimic nu se poate compara, în pitoresc şi frumuseţe, cu cele de odinioară, desprinse din descrierile acestui pe nedrept uitat fiu al Cernăuţiului. Iar de curând îmi stă mereu în faţă o altă carte a sa – „Scrisori de la Dumnezeu”, tipărită de Muzeul Bucovinei, Editura Karl A. Romstorfer, 2012, cu prilejul jubileului de 150 de ani al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, la care Dragoş Vitencu a fost membru în comitetul de conducere.

Destinul dramatic al creaţiei sale literare mi-a confirmat adevărul că manuscrisele nu ard, însă numai în cazul când nimeresc pe mâini bune. Cele două cărţi m-au transpus în momente înălţătoare dintr-un trecut defăimat sau absolut ignorat în nordul Bucovinei, redându-mi oraşul despre care, după refugiul impus de evenimentele tragice din 1940 şi despărţirea definitivă din 1944, Dragoş Vitencu avea să mărturisească cu durere: „Este undeva pe alt tărâm, un loc căruia lumea îi zice Cernăuţi, dar acesta nu are nimic comun cu oraşul meu, decât zidurile şi pământul de sub ele...”.

Trăiesc de mai bine de trei decenii pe acel „alt tărâm” care, deşi e la o azvârlitură de băţ de locul unde m-am născut, l-am îndrăgit anevoios, centimetru cu centimetru, numai după ce i-am cunoscut adevărata istorie. Astăzi nu văd numai simple zidiri şi nu simt doar pământ obişnuit sub picioare. M-au ajutat să mă întăresc în dragostea pentru Cernăuţi şi lectura acestor volume, ce puteau să rămână sub praful uitării, hrănind până la ultima fărâmitură carii plodiţi de frisoanele concepţiilor moderne, dacă fidela consoartă a autorului, Oltea Vitencu, n-ar fi făcut benefica alegere de a dona cea mai mare parte a manuscriselor rămase de la soţul său Casei memoriale „Simion Florea Marian” din Suceava. Neavând moştenitori direcţi, a ales acest loc şi datorită legăturii de sânge cu familia Marian, bunicul dinspre mamă al doamnei Oltea fiind fratele soţiei lui Simion Fl. Marian. Toate informaţiile ce le-am acumulat până acum şi mă străduiesc să le transmit mai departe cititorilor noştri referitor la viaţa de scriitor pribeag şi indezirabil în România comunistă a lui Dragoş Vitencu le datorez muzeografului dr. Aura Brădăţan din Suceava, îngrijitoarea celor două volume – „Cernăuţiul meu” şi „Scrisori de la Dumnezeu”. Aici nu pot să n-o amintesc cu recunoştinţă pe publicista şi scriitoarea Doina Cernica, de la care, pe lângă aceste două cărţi, mai am şi „Botanica poporană română” a lui Simion Florea Marian – lucrare apărută tot sub îngrijirea dr. Aura Brădăţan şi premiată, în 2010, de Academia Română.

Ţin să accentuez pe acest moment ce pare insignifiant doar pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă lipsa de carte românească. La noi la Cernăuţi, de când, odată cu prinderea la slănină a Ucrainei independente, s-a închis librăria cu literatură în limba română, numai prin intermediul prietenilor şi oamenilor de bine din Ţară ne putem îmbogăţi sufletele şi rafturile bibliotecilor personale cu cele mai de valoare apariţii editoriale din România. Aşadar, prietenii noştri de dincolo de sârma ghimpată ştiu că pentru înstrăinaţii şi înfometaţii de cuvântul românesc nu există alt dar mai de preţ decât o carte. Iar volumul „Scrisori de la Dumnezeu” este un dar aparte pentru toate vârstele, necesar mai ales celor pierduţi cu sufletul, tinerilor îndepărtaţi de origini, neputincioşi de a-şi apăra identitatea. Mulţi nu s-ar ruşina de naţionalitatea lor, nu s-ar lasă intimidaţi şi umiliţi dacă şi-ar cunoaşte trecutul, s-ar aprofunda în atmosfera de la începutul secolului trecut, când cei mai de frunte români din Bucovina au făurit măreaţa operă a Unirii.

Altfel s-ar comporta, probabil, şi liderii societăţilor noastre cultural-naţionale, şi mulţi români de bună credinţă din localităţile ce sunt în timpul de faţă forţat ucrainizate, dacă ar cerceta cu mai multă luare-aminte evenimentele din trecut, descrise atât de emotiv de Dragoş Vitencu în „Scrisori de la Dumnezeu”. Deşi cititorul este preîntâmpinat „să nu caute pe alţii şi nici întâmplări aidoma, în această carte şi nici în altele, pe care aş fi nespus de fericit să le pot scrie”, căci „paginile ce urmează nu intenţionează să reprezinte o romanţare a unor fapte strict istorice”, un cititor sensibil şi cât de cât iniţiat în istoria Bucovinei va subînţelege uşor care „feţe” şi care „fapte” din lumea închipuirii autorului sunt foarte reale. Bunăoară, ne este destul de clar că personajul Aurel Danciul îl reprezintă pe pro habsburgul şi adeptul cedării nordului Bucovinei iubiţilor săi ucraineni Aurel Onciul, acel trădător al cauzei naţionale şi idealurilor românilor siliţi să îndure batjocora stăpânirilor străine. Desfăşurând o activitate ostil antiromânească, în octombrie 1918 el a cerut legiuni înarmate din Galiţia, pentru a pune Bucovina plocon la picioarele Radei de la Lviv doar pentru faptul că era lăudat şi asigurat de prietenii ucraineni că va primi un blid de linte la masa puterii lor. Eşecul intenţiilor acestui renegat ar trebui să le fie de învăţătură „onciuliştilor” de astăzi, căci nu puţini îi avem printre noi, cu două şi mai multe feţe. Şi din acest punct de vedere i-aş sfătui pe renegaţii ce flutură ideea toleranţei bucovinene, vestite în întreaga Europă (ca şi pe timpul lui Aurel Onciul, doar românilor li se cere să cedeze şi să fie toleranţi), să citească „Scrisori de la Dumnezeu”, reţinându-se deasupra paginilor unde se descrie agonia Imperiului Austro-Ungar, pregătirea Adunării Constituante de către artizanii Unirii Bucovinei cu Patria mamă.

Evenimente majore şi întâmplări secunde descrise în acest roman, prin viziunea copilului Ler (iar gura copilului adevăr grăieşte), ne risipesc legenda despre duhul democratic şi rolul binefăcător al austriecilor în Bucovina. De la prima şi până la ultima din cele 383 de pagini ale romanului (fără anexe ce cuprind fotografii de epocă din colecţiile Casei memoriale Simion Florea Marian, Fondului documentar Liviu Marian şi Fondului documentar Dragoş Vitencu din Suceava) străbate ostilitatea străinilor faţă de români. Din primii ani de viaţă, copilul Ler a simţit că este altfel tratat decât celelalte etnii şi că românii au o putere, un dar ales de la Dumnezeu care le inspiră teamă asupritorilor austro-ungari. Aşa mic cum era, simţea dorinţa fierbinte a celor mari să se unească cu fraţii din România, el însuşi odrăslind visul de a trece dincolo, la unchiul Silviu ajuns clandestin în România, ca mai apoi să înţeleagă că nu vrea să plece, ci e mai bine să vină „ai noştri” înapoi la Cernăuţi. Zguduitor este descrisă execuţia de către autorităţile austriece a unui ţăran din comuna Boian, condamnat la spânzurătoare doar pentru un schimb nevinovat de vorbe cu un soldat basarabean din armata rusă. Fiul lui moş Toader din Boian lupta undeva pe frontul rusesc în armatele împăratului de la Viena, iar soldatul moldovean din Basarabia ajunsese în Bucovina, riscând să fie secerat de gloanţe pentru împărăţia ţarului rus. Această tragedie a marcat destinul comun al românilor bucovineni şi celor basarabeni, mânaţi să-şi verse sângele sub flamuri străine şi să tragă cu armele frate în frate.

Pe fondalul fărădelegilor sângeroase, pare minor, dar răscolitor până la lacrimi incidentul copilului Ler cu cele două străine care i-au smuls de pe cap bereta cu panglica tricoloră, aruncându-o în praf. Băiatul venise cu părinţii să admire zborul lui Aurel Vlaicu şi trebuia neapărat la triumful unui român să fluture tricolorul, fie măcar o mică panglică prinsă la beretă. Alinat de gându-l „Şi eu sunt român, ca şi Vlaicu”, Ler s-a întors triumfător acasă, uitând umilinţa suferită de la cele două matroane ce vorbeau germana, de parcă ar fi zburat şi el alături de Vlaicu.

Marea revelaţie am avut-o la finalul cărţii, căci de la prima vedere am rămas intrigată de titlu, întrebându-mă de ce „scrisori de la Dumnezeu”? Visele copilului Ler cădeau din cer, împlinite în înşirarea unor cuvinte de aur, de foc, de ceaţă – toate prefăcute în „puf uşor de pasăre”. Dintr-un aeroplan cu cercuri tricolore au început să zboare păsări albe ce se prefăceau în file de hârtie la apropierea de pământ. Prinzându-le din zbor, băiatul a citit cu voce tare ca să fie auzit: „Răspunzând la chemarea Comitetului Naţional Bucovinean, armata română, din înaltul ordin al M.S. Regelui Ferdinand al României, a păşit pe pământul Marelui Voievod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi credinţă, împotriva bandelor de criminali, cari au început opera lor de distrugere în frumoasa noastră ţară. …trupele române sosesc în mijlocul vostru, aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor…”. Autorul observă că trupele române ale tânărului general I. Zadik au întârziat două zile de la răspândirea acestor mult aşteptate scrisori de la Dumnezeu. S-au reţinut în satele din apropierea oraşului, intrând în Cernăuţi ca la paradă, nu ca la război. Între timp regimentele trimise de Rada de la Lviv s-au retras în mare grabă spre Galiţia şi nici un schimb de gloanţe nu s-a produs dintre cei ce plecau şi cei ce veneau.

Aceste rânduri au fost scrise, după cum notează autorul la finalul manuscrisului, în ziua Paştelui 1981, cu trei luni înainte de a i se stinge lumânarea vieţii. Putem să ne imaginăm cât de dureroase i-au fost ultimele bătăi ale inimii la gândul că „rosturile vieţii i-au fost răsturnate”, iar averea sa spirituală rămâne în anonimat, necunoscută generaţiei tinere, căreia a dorit să-i transmită dorul de Bucovina cu „rănile ce nu se închid nicicând”. Doar în timpul vieţii, după cum notează dr. Aura Brădăţan, în Notă asupra ediţiei, numai trei lucrări i-au văzut lumina tiparului: două în perioada cernăuţeană – „Când dai nas lui Ivan… Mic tratat despre ucrainomanie” (1934), „Caiet de Duminică”, 1943, şi, în 1974, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Bucureşti, „Viaţa pasionată a lui Ciprian Porumbescu”. Dar şi-a răzbunat prin scris pierderile şi suferinţa de a fi despărţit iremediabil de oraşul său natal, Cernăuţi, revenind în sfârşit acasă, acolo unde mai trăiesc români care, asemenea copilului Ler, aşteaptă „scrisori de la Dumnezeu”.

Maria TOACĂ