MAI SUNT ROMÂNI CARE AŞTEAPTĂ SCRISORI DE LA DUMNEZEU
24 august 2013 р. |
Categorie: CernăuțiMAI SUNT ROMÂNI CARE AŞTEAPTĂ SCRISORI DE LA DUMNEZEU
„Apoi a venit pribegia şi
sufletul meu a simţit nevoia să iau totul de la început şi să-mi exprim durerea
prezentului. Însă, durerea este inevitabil legată de toate câte au fost cândva…”
(Dragoş Vitencu)
Cel puţin de două ori pe an – de
Sânpetru şi Ziua Cernăuţiului, sărbătorită la începutul lui octombrie, – îl
evoc pe Dragoş Vitencu, făcând referiri la a sa „Cronică romanţată a târgului
Cernăuţi”. Or, mi se pare că orice ar inventa şi oricât de ingenioşi ar fi
animatorii festivităţilor de astăzi, nimic nu se poate compara, în pitoresc şi
frumuseţe, cu cele de odinioară, desprinse din descrierile acestui pe nedrept
uitat fiu al Cernăuţiului. Iar de curând îmi stă mereu în faţă o altă carte a
sa – „Scrisori de la Dumnezeu”,
tipărită de Muzeul Bucovinei, Editura Karl
A. Romstorfer, 2012, cu prilejul jubileului de 150 de ani al Societăţii
pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, la care Dragoş Vitencu a fost
membru în comitetul de conducere.
Destinul dramatic al creaţiei
sale literare mi-a confirmat adevărul că manuscrisele nu ard, însă numai în
cazul când nimeresc pe mâini bune. Cele două cărţi m-au transpus în momente
înălţătoare dintr-un trecut defăimat sau absolut ignorat în nordul Bucovinei,
redându-mi oraşul despre care, după refugiul impus de evenimentele tragice din
1940 şi despărţirea definitivă din 1944, Dragoş Vitencu avea să mărturisească
cu durere: „Este undeva pe alt tărâm, un loc căruia lumea îi zice
Cernăuţi, dar acesta nu are nimic comun cu oraşul meu, decât zidurile şi
pământul de sub ele...”.
Trăiesc de mai bine de trei
decenii pe acel „alt tărâm” care, deşi e la o azvârlitură de băţ de locul unde
m-am născut, l-am îndrăgit anevoios, centimetru cu centimetru, numai după ce
i-am cunoscut adevărata istorie. Astăzi nu văd numai simple zidiri şi nu simt
doar pământ obişnuit sub picioare. M-au ajutat să mă întăresc în dragostea
pentru Cernăuţi şi lectura acestor volume, ce puteau să rămână sub praful
uitării, hrănind până la ultima fărâmitură carii plodiţi de frisoanele
concepţiilor moderne, dacă fidela consoartă a autorului, Oltea Vitencu, n-ar fi
făcut benefica alegere de a dona cea mai mare parte a manuscriselor rămase de
la soţul său Casei memoriale „Simion Florea Marian” din Suceava. Neavând
moştenitori direcţi, a ales acest loc şi datorită legăturii de sânge cu familia
Marian, bunicul dinspre mamă al doamnei Oltea fiind fratele soţiei lui Simion
Fl. Marian. Toate informaţiile ce le-am acumulat până acum şi mă străduiesc să
le transmit mai departe cititorilor noştri referitor la viaţa de scriitor
pribeag şi indezirabil în România comunistă a lui Dragoş Vitencu le datorez
muzeografului dr. Aura Brădăţan din Suceava, îngrijitoarea celor două volume –
„Cernăuţiul meu” şi „Scrisori de la
Dumnezeu”. Aici nu pot să n-o amintesc cu recunoştinţă pe
publicista şi scriitoarea Doina Cernica, de la care, pe lângă aceste două
cărţi, mai am şi „Botanica poporană română” a lui Simion Florea Marian – lucrare
apărută tot sub îngrijirea dr. Aura Brădăţan şi premiată, în 2010, de Academia
Română.
Ţin să accentuez pe acest moment
ce pare insignifiant doar pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă lipsa de carte
românească. La noi la
Cernăuţi, de când, odată cu prinderea la slănină a Ucrainei
independente, s-a închis librăria cu literatură în limba română, numai prin
intermediul prietenilor şi oamenilor de bine din Ţară ne putem îmbogăţi
sufletele şi rafturile bibliotecilor personale cu cele mai de valoare apariţii
editoriale din România. Aşadar, prietenii noştri de dincolo de sârma ghimpată
ştiu că pentru înstrăinaţii şi înfometaţii de cuvântul românesc nu există alt dar
mai de preţ decât o carte. Iar volumul „Scrisori de la Dumnezeu” este un dar
aparte pentru toate vârstele, necesar mai ales celor pierduţi cu sufletul,
tinerilor îndepărtaţi de origini, neputincioşi de a-şi apăra identitatea. Mulţi
nu s-ar ruşina de naţionalitatea lor, nu s-ar lasă intimidaţi şi umiliţi dacă
şi-ar cunoaşte trecutul, s-ar aprofunda în atmosfera de la începutul secolului
trecut, când cei mai de frunte români din Bucovina au făurit măreaţa operă a
Unirii.
Altfel s-ar comporta, probabil, şi
liderii societăţilor noastre cultural-naţionale, şi mulţi români de bună
credinţă din localităţile ce sunt în timpul de faţă forţat ucrainizate, dacă ar
cerceta cu mai multă luare-aminte evenimentele din trecut, descrise atât de
emotiv de Dragoş Vitencu în „Scrisori de la Dumnezeu”. Deşi cititorul este preîntâmpinat „să nu caute pe alţii şi nici întâmplări
aidoma, în această carte şi nici în altele, pe care aş fi nespus de fericit să
le pot scrie”, căci „paginile ce
urmează nu intenţionează să reprezinte o romanţare a unor fapte strict
istorice”, un cititor sensibil şi cât de cât iniţiat în istoria Bucovinei
va subînţelege uşor care „feţe” şi care „fapte” din lumea închipuirii autorului
sunt foarte reale. Bunăoară, ne este destul de clar că personajul Aurel Danciul
îl reprezintă pe pro habsburgul şi adeptul cedării nordului Bucovinei iubiţilor
săi ucraineni Aurel Onciul, acel trădător al cauzei naţionale şi idealurilor
românilor siliţi să îndure batjocora stăpânirilor străine. Desfăşurând o
activitate ostil antiromânească, în octombrie 1918 el a cerut legiuni înarmate
din Galiţia, pentru a pune Bucovina plocon la picioarele Radei de la Lviv doar pentru faptul că
era lăudat şi asigurat de prietenii ucraineni că va primi un blid de linte la
masa puterii lor. Eşecul intenţiilor acestui renegat ar trebui să le fie de
învăţătură „onciuliştilor” de astăzi, căci nu puţini îi avem printre noi, cu
două şi mai multe feţe. Şi din acest punct de vedere i-aş sfătui pe renegaţii
ce flutură ideea toleranţei bucovinene, vestite în întreaga Europă (ca şi pe
timpul lui Aurel Onciul, doar românilor li se cere să cedeze şi să fie
toleranţi), să citească „Scrisori de la Dumnezeu”, reţinându-se deasupra paginilor unde
se descrie agonia Imperiului Austro-Ungar, pregătirea Adunării Constituante de
către artizanii Unirii Bucovinei cu Patria mamă.
Evenimente majore şi întâmplări
secunde descrise în acest roman, prin viziunea copilului Ler (iar gura
copilului adevăr grăieşte), ne risipesc legenda despre duhul democratic şi
rolul binefăcător al austriecilor în Bucovina. De la prima şi până la ultima
din cele 383 de pagini ale romanului (fără anexe ce cuprind fotografii de epocă
din colecţiile Casei memoriale Simion
Florea Marian, Fondului documentar Liviu
Marian şi Fondului documentar Dragoş
Vitencu din Suceava) străbate ostilitatea străinilor faţă de români. Din
primii ani de viaţă, copilul Ler a simţit că este altfel tratat decât celelalte
etnii şi că românii au o putere, un dar ales de la Dumnezeu care le inspiră
teamă asupritorilor austro-ungari. Aşa mic cum era, simţea dorinţa fierbinte a
celor mari să se unească cu fraţii din România, el însuşi odrăslind visul de a
trece dincolo, la unchiul Silviu ajuns clandestin în România, ca mai apoi să
înţeleagă că nu vrea să plece, ci e mai bine să vină „ai noştri” înapoi la Cernăuţi. Zguduitor
este descrisă execuţia de către autorităţile austriece a unui ţăran din comuna
Boian, condamnat la spânzurătoare doar pentru un schimb nevinovat de vorbe cu
un soldat basarabean din armata rusă. Fiul lui moş Toader din Boian lupta undeva
pe frontul rusesc în armatele împăratului de la Viena, iar soldatul
moldovean din Basarabia ajunsese în Bucovina, riscând să fie secerat de gloanţe
pentru împărăţia ţarului rus. Această tragedie a marcat destinul comun al
românilor bucovineni şi celor basarabeni, mânaţi să-şi verse sângele sub
flamuri străine şi să tragă cu armele frate în frate.
Pe fondalul fărădelegilor
sângeroase, pare minor, dar răscolitor până la lacrimi incidentul copilului Ler
cu cele două străine care i-au smuls de pe cap bereta cu panglica tricoloră,
aruncându-o în praf. Băiatul venise cu părinţii să admire zborul lui Aurel
Vlaicu şi trebuia neapărat la triumful unui român să fluture tricolorul, fie
măcar o mică panglică prinsă la beretă. Alinat de gându-l „Şi eu sunt român, ca
şi Vlaicu”, Ler s-a întors triumfător acasă, uitând umilinţa suferită de la
cele două matroane ce vorbeau germana, de parcă ar fi zburat şi el alături de
Vlaicu.
Marea revelaţie am avut-o la
finalul cărţii, căci de la prima vedere am rămas intrigată de titlu, întrebându-mă
de ce „scrisori de la
Dumnezeu”? Visele copilului Ler cădeau din cer, împlinite în
înşirarea unor cuvinte de aur, de foc, de ceaţă – toate prefăcute în „puf uşor
de pasăre”. Dintr-un aeroplan cu cercuri tricolore au început să zboare păsări
albe ce se prefăceau în file de hârtie la apropierea de pământ. Prinzându-le
din zbor, băiatul a citit cu voce tare ca să fie auzit: „Răspunzând la chemarea
Comitetului Naţional Bucovinean, armata română, din înaltul ordin al M.S.
Regelui Ferdinand al României, a păşit pe pământul Marelui Voievod Ştefan,
pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi
credinţă, împotriva bandelor de criminali, cari au început opera lor de
distrugere în frumoasa noastră ţară. …trupele române sosesc în mijlocul vostru,
aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera înfăptuire a dorinţelor
născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor…”.
Autorul observă că trupele române ale tânărului general I. Zadik au întârziat
două zile de la răspândirea acestor mult aşteptate scrisori de la Dumnezeu. S-au reţinut
în satele din apropierea oraşului, intrând în Cernăuţi ca la paradă, nu ca la
război. Între timp regimentele trimise de Rada de la Lviv s-au retras în mare
grabă spre Galiţia şi nici un schimb de gloanţe nu s-a produs dintre cei ce
plecau şi cei ce veneau.
Aceste rânduri au fost scrise,
după cum notează autorul la finalul manuscrisului, în ziua Paştelui 1981, cu
trei luni înainte de a i se stinge lumânarea vieţii. Putem să ne imaginăm cât
de dureroase i-au fost ultimele bătăi ale inimii la gândul că „rosturile vieţii
i-au fost răsturnate”, iar averea sa spirituală rămâne în anonimat, necunoscută
generaţiei tinere, căreia a dorit să-i transmită dorul de Bucovina cu „rănile ce
nu se închid nicicând”. Doar în timpul vieţii, după cum notează dr. Aura
Brădăţan, în Notă asupra ediţiei,
numai trei lucrări i-au văzut lumina tiparului: două în perioada cernăuţeană –
„Când
dai nas lui Ivan… Mic tratat despre ucrainomanie” (1934), „Caiet
de Duminică”, 1943, şi, în 1974, la Editura Muzicală
a Uniunii Compozitorilor din Bucureşti, „Viaţa pasionată a lui Ciprian Porumbescu”.
Dar şi-a răzbunat prin scris pierderile şi suferinţa de a fi despărţit
iremediabil de oraşul său natal, Cernăuţi, revenind în sfârşit acasă, acolo
unde mai trăiesc români care, asemenea copilului Ler, aşteaptă „scrisori de la Dumnezeu”.
Maria TOACĂ