MAI PUTEM SPUNE CĂ SUNTEM DIN NEAMUL LUI EMINESCU?
14 iunie 2019 р. | Categorie: Noutăţi
Cu gândul la Eminescu, mi-am amintit de verbul „a îmbuna”, deschizând şi DEX-ul ca să verific dacă, într-adevăr, există acest cuvânt în materna noastră română. De când nu l-am folosit în vorbirea de fiecare zi, de când nu l-am auzit de la alţii, am şi uitat că rostirea românească are acest formidabil verb care înseamnă, aidoma unei „Biblii lucrătoare”, a se îmblânzi pe sine, a face pe cineva să devină mai bun, să-şi uite un necaz… Mi s-a întâmplat întocmai după cum nota marele filozof şi sensibilul pătrunzător în opera eminesciană Constantin Noica: „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată, căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii”. Şi această parte de uitare a noastră ne devine propria amintire, ne mai spune filozoful.
Aşa ni se întâmplă şi cu Eminescu, Poetul fiind partea de uitare care întotdeauna e cu noi, dar de care ne amintim mai fastuos, mai spectaculos de două ori pe an. Nu e mult, nu e puţin… E tocmai cât ne trebuie ca să ne facem datoria de români aleşi de soartă să-l avem de protector pe acest meleag nimbat de spiritul eminescian. Asta dacă între aceste două date, 15 ianuarie şi 15 iunie, marcate de manifestări solemne, ne trăim zilele cu rost, punând câte o cărămidă la zidirea viitorului, dar nu demolând valorile naţionale ce ne vin din trecut, care încep să dispară chiar şi din „uitarea” noastră.
Dacă în acest răstimp am găsit timp să citim o carte, am dăruit sau am primit în dar o carte, am sădit un tei în faţa casei, i-am povestit copilului poveşti cu feţi frumoşi şi legende despre Ştefan cel Mare, putem spune că suntem din neamul lui Eminescu.
Am găsit pe Internet răspunsuri la o întrebare deşucheată: „Cum ar fi, ce ar face Eminescu astăzi, în lumea noastră? Cum ar trăi, la ce presă ar lucra?”. Fantezia oamenilor n-are limite, răspunsurile fiind la fel de aiurite. Un lucru e paradoxal: Eminescu care e atât de actual şi în secolul XXI, atât de necesar generaţiilor de astăzi, nu şi-ar găsi loc printre noi. Am putea să ni-l imaginăm retras la Voroneţ, la Putna, undeva într-o bibliotecă printre vechi hrisoave… Însă nicăieri nu mai există tărâmuri nealterate de forfota nimicniciei. Prea mare, mult mai mare decât în timpul său, i-ar fi suferinţa. De aceea e mai bine să-l avem Luceafăr în ceruri, decât om pe pământ.
Maria TOACĂ
