28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ, NUMAI ROMÂN SĂ NU FII: MEMORIE VIE LA MOVILA HERŢEI

16 iunie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Prin voia Preaînaltului, Duminica Mare din acest an, când creştinătatea ortodoxă a sărbătorit Pogorârea Sfântului Duh, ne-a adus într-un mic locaş de închinare din mărunţica aşezare românească, Movila Herţei. Crengi sfinţite de tei, lacrimile cristaline de pe feţele enoriaşilor, rugăciunile tânărului preot Igor Andronachi au răcorit amiaza incandescentă din 16 iunie, unindu-i pe oaspeţii din Cernăuţi, membri ai Societăţii „Golgota”, conduse de Octavian Bivolaru, şi pe localnici într-o unică, fierbinte rugăciune pentru proslăvirea, odihna şi veşnica pomenire a sătenilor martirizaţi în primii ani de ocupaţie sovietică – 1940-1941. Din iniţiativa conducerii „Golgotei”, în Biserica Adormirea Maicii Domnului a acestui sat mic, dar cu istorie mare şi oameni vrednici de istoria lor, liturghia Sfintei Treimi a decurs sub semnul pomenirii martirilor, mulţi reîntorşi acasă doar cu numele pe Crucea din curtea sfântului locaş.

În timp ce preotul citea cele şapte rugăciuni pentru îngenunchiere, spaţiul înnobilat de sacralitate fiind îndesat de enoriaşii adânciţi în rugi de aveam impresia că nu mai încape un ac printre ei, am găsit lumina Duhului Sfânt şi pe afară, în cimitirul din jurul Bisericii, unde odihnesc atâtea generaţii – din vremuri fericite, din ani de năprasnice nevoi... Profesorul de istorie Alexandru Platonov din Târnauca, un bun cunoscător al acestor locuri, m-a condus spre două morminte – cel al familiei Şomeriu (la Movila se mai păstrează conacul boieresc) şi al lui Nicolae Verona, exponentul ilustrei dinastii de intelectuali ce au purtat faima Herţei în lume. Despre boierul Şomeriu, Alexandru menţionează că un fiu al său, Ion, medic de specialitate, a fost preşedinte al organizaţiei „Crucea Roşie” la Paris. Odată cu invazia trupelor armatei roşii, toţi membrii familiei s-au refugiat în România, s-au împrăştiat prin străinătăţi, cripta neamului rămânând în grija sătenilor. Spre cinstea lor, mormântul lui Nicolae Verona este frumos îngrijit, urmând ca şi celelalte, care adăpostesc făuritori de istorie, să fie acoperite cu flori.

Pe o bancă, lângă morminte, ascultau slujba câteva femei mai în vârstă, mai slăbite în puterea trupească, însă tari în credinţă, ca rudele rămase în pământul Siberiei. Greu am scos câteva vorbe de la Nadejda Axenti, născută în ţinutul Krasnoiarsk. Avea 7 ani când a venit la baştina mamei sale, la Movila. Nu cunoştea limba română, din care cauză a urmat şcoala în limba rusă. Şi acum i se pare că nu vorbeşte curat româneşte. Bunica ei a fost deportată împreună cu două fiice, Virginia şi Eugenia. Acolo, în exil, Virginia s-a căsătorit cu un rus şi a născut o fetiţă, pe Nadejda. I-a dat acest nume pentru că trăia cu marea speranţă la întoarcerea acasă. Bărbatul ei, rus, n-a vrut s-o urmeze, nutrind o frică preconcepută faţă de ţinuturile noastre (poate conştientiza că sunt luate cu hapca). Astfel, din 1957, anul când a venit la cuibul părintesc al mamei sale, Nadejda nu şi-a mai văzut tatăl. Pentru el n-a avut mare părere de rău, mai mult a durut-o moartea bunicii, rămase să putrezească în pământ străin. O istorie cutremurătoare am auzit şi de la Saveta Jar, născută în Târnauca, în anul 1930. Avea 11 ani şi ţine bine minte noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Atunci, a fost scoasă din casă mătuşa ei, Maria Sprinceană, împreună cu trei copilaşi – băieţii Mihai, Mitruţă şi Petruţă. Toţi s-au prăpădit în Siberia, patru suflete nevinovate, mânate la moarte, din cauză că gospodarul casei trecuse graniţa pentru o zi-două să-şi lucreze câmpul rămas dincolo, în România după raptul de la 28 iunie 1940. Socrul Savetei, Alexandru Jar şi-a dat sufletul în chinurile foametei în lagărul de la Onega. Ajungând la 89 de ani, purtătoarea de memorie, Saveta Jar spune că-i cea mai bătrână, mai bine zis „cea mai de demult”, femeie din sat. Mai are puteri să umble la biserică, de data aceasta fiind însoţită de nepoata Nelea.

Fiecare dintre cei 52 de români din Movila, deportaţi în Siberia, dintre care 16 bărbaţi,16 femei şi 20 de copii, îşi are povestea sa tragică ce întregeşte Cartea Neagră a neamului. Eu am ascultat fugitiv numai două fragmente rupte din suferinţele colective ale unei mici comunităţi. Preotul, prin emotiva slujbă de pomenire la mormântul simbolic străjuit de Crucea pe care sunt înscrise numele a 25 de săteni risipiţi în amara străinătate, a înălţat o Troiţă imaginară din înlăcrimate cuvinte, relevând un mare adevăr: „Noi vorbim, dar nu simţim marea durere suportată de părinţii, bunicii noştri. Suntem oameni mari, învăţaţi – medici, profesori... Trăim astăzi datorită lor, acelor bunici şi mame puternice, care au rezistat, au fost tari cu duhul şi credinţa în Dumnezeu”.

Suntem supuşi şi noi la încercări, avem nevoie de mare putere pentru a ne apăra limba şi credinţa, dar suntem, totuşi, fericiţi că nu cunoaştem atrocităţile prin care au trecut generaţiile acelor ani, că avem libertatea de a ne pomeni conaţionalii victimizaţi, a le înveşnici numele pe Cruci şi monumente. Primind mulţumirile preotului Igor Andronachi pentru străduinţa de a menţine memoria vie, Octavian Bivolaru i-a prezentat pe însoţitorii săi din Cernăuţi, printre care şi jurnalistul Clement Lupu din Timişoara. Date concrete mărturisitoare a terorii declanşate în primăvara şi vara anului 1941 la Herţa, inclusiv la Movila, a dezvăluit Petru Grior, unul dintre cei mai laborioşi cercetători ai perioadei respective. Deportările răzleţe au început la 23 mai 1941, ca în iunie să continue catastrofala nimicire a populaţiei româneşti din ţinut, la această lucrare diabolică fiind antrenaţi 724 de comunişti şi comsomolişti. Convins că „suferinţele trebuie studiate, că documentele rămân şi devin istorie”, Pentru Grior a iniţiat „Dicţionarul martirilor”, aducând la Herţa primele două volume. Printre cei incluşi la litera „A” se află şi fostul nostru coleg de redacţie Gheorghe Airinei, trecut în lumea celor drepţi. Născut la Movila, în 1940 a trecut frontiera şi s-a oprit la o rudă din localitatea Fundul Herţei. Dorul de baştină l-a adus înapoi la Movila, de unde a fost arestat şi aruncat după gratii într-o închisoare din Sverdlovsk. A scăpat după cinci ani de detenţie, noroc de care n-a avut parte consăteanul său Ion al lui Mihai Andrieş. Deportat la vârsta de 70 de ani, bărbatul a murit în Tumen.

Răscolitoare incursiuni în trecutul tragic al ţinutului şi propriilor familii au făcut Vasile Rauţ, prim-vicepreşedinte al Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, Alexandru Platonov, preşedinte al filialei Herţa a aceleiaşi societăţi, publicistul Ştefan Broască, activistul „Golgotei” Octavian Voronca. Ion Găină din Horecea Urbană a intervenit cu o mică şi prima donaţie pentru lucrările de curăţire a cimitirului. Un moment sensibil a evidenţiat preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi, redactorul-şef al Zorilor Bucovinei, Nicolae Toma, lăudând preocuparea preotului pentru cei mai mici enoriaşi. După îndemnul lui Hristos – „Lăsaţi copiii să vină la Mine”, masa mare plină cu jucării din curtea bisericii îi atrage pe micuţi ca, odată cu joaca, să asculte învăţătura duhovnicească.

Este generaţia care va prelua bucuriile, şi durerile celor ce-o cresc astăzi cu mare dragoste. Aceşti copii ce se joacă astăzi în curtea bisericii vor moşteni şi vor înmulţi lucrurile frumoase înfăptuite de parohul şi enoriaşii Bisericii. „Veniţi să arătaţi dragostea voastră”, îi îndeamnă preotul pornit să finalizeze noua clopotniţă, să transforme, cu puterile comune ale sătenilor, într-o gură de rai locul lor de închinare la Domnul şi la neamurile martirizate.

Maria TOACĂ

Fotografii „Zorile Bucovinei”