16 octombrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AR FI POTOP PE PĂMÂNT, DACĂ S-AR ADUNA TOATE LACRIMILE ROMÂNILOR MARTIRIZAŢI

24 iunie 2019 р. | Categorie: Golgota neamului

Oricât ar fi de nepărtinitor, oricât de departe s-ar afla de aceste dureri, cred că nici pentru un jurnalist nu e uşor să reflecte în profunzimea lor evenimentele comemorative ce-şi au începutul în luna iunie prin satele româneşti din ţinutul nostru, când clopotele bat a jale şi preoţii, într-un glas cu enoriaşii, rostesc rugăciuni, evocând genocidul la care a fost supus neamul nostru de români sub stăpânire străină. Nu se poate fără strângere de inimă, fără arzătoare durere de suflet să descriem prin câte nenorociri au trecut, câte au îndurat oamenii lăsaţi pradă invaziei eliberatorilor de la răsărit. Însă despre manifestarea din 23 iunie, la Crucea-monument înălţată în curtea Bisericii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Maidan, or. Storojineţ, scriu cu un tremur şi tristeţe fără asemănare, căci trece dincolo de linia pomenirii românilor martirizaţi de regimul totalitar stalinist. Pentru prima dată pe parcursul a mai bine de două decenii de când Cireşarul îndoliat ne adună la liturghia închinată memoriei martirilor, n-a fost cu noi iniţiatorul şi animatorul acestor comemorări, Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina. În timp ce, în unison cu rugăciunile pentru veşnica odihnă a victimelor comemorate, ne rugam şi pentru sănătatea celui care ne lipsea, Octavian Bivolaru îşi trăia ultimele clipe la spital, într-o stare gravă, provocată de o hemoragie cerebrală. După amiază, pe la ora 16.00, în drum spre Cernăuţi, ne-a parvenit trista veste că inima a încetat să-i bată.

Măcar am reuşit să-i îndeplinim ultima dorinţă. De parcă prevedea ceva rău, după comemorarea din Duminica Mare, la Movila, i-a spus vicepreşedintelui Vasile Răuţ: „Să mergeţi numaidecât la Storojineţ, cu mine, sau fără de mine”. Într-adevăr, prima după Rusalii, Duminica tuturor sfinţilor, a fost şi a tuturor românilor condamnaţi la chinuri golgotice, pe care noi, urmaşii lor, i-am înscris în rândul sfinţilor. Am ajuns la Maidan odată cu încheierea slujbei la Biserica ctitorită pe moşia familiei unionistului Iancu Flondor, când enoriaşii, oameni ai locului, în mare parte români, ieşeau de la liturghie. Unii, mai tineri, au urcat pe biciclete (cel mai popular mijloc de transport la Maidan), grăbindu-se acasă. Oameni mai în vârstă au rămas în aşteptarea preotului Vasile Covalciuc, parohul Bisericii Sf. Gheorghe, protopopul raionului Storojineţ. Până la sosirea părintelui Vasile, care în acea duminică a avut un botez, şi a împărtăşit 150 de copii, m-am întreţinut cu enoriaşe ale Bisericii de la Maidan, impresionată de rostirea lor românească. Născute înainte de 1940, Maria Moţac, Elena Rodinciuc, Maria Curic, n-au reuşit să umble la şcoala românească, dar limba şi-au păstrat-o curată, învăţându-i şi pe copii să vorbească româneşte. De mici se închină în această biserică, bucuroase că ascultă cuvântul Domnului în limba maternă. Când prea tare le dor oasele şi nu le ţin picioarele, stau cu urechea la postul de radio ortodox Trinitas, fericite să audă sfânta liturghie în română.

Deşi în amiaza acelei duminici, la Storojineţ, era în plină desfăşurare un pitoresc festival al culturii naţiunilor, primarul oraşului Mykola Karliiciuk, cu soţia Domnica, au sosit printre primii la Maidan. Mişcător acest gest al edilului, care şi-a trimis adjuncţii la un eveniment distractiv, alegând reculegerea la o manifestare învăluită în tristeţe. Cucernicului părinte protopop Vasile Covalciuc, momentul slujbei de pomenire i-a deschis sufletul către ţinerea unei pătrunzătoare predici despre iubirea de Dumnezeu, dragostea de aproapele, despre neuitare şi iertare, amintind că Mântuitorul Iisus Hristos răstignit pe Cruce şi-a iertat călăii, arătându-ne nouă că numai prin dragoste se poate birui răul. Împreună cu toţi sfinţii sărbătoriţi în aceea duminică, preotul s-a rugat pentru românii morţi în Siberia şi Kazahstan, în lagăre şi închisori, care n-au avut parte de înmormântare creştinească, iar pe noi ne-a îndemnat la unitate, iubire de aproapele şi dorinţa de a trăi în pace. Nu cu răzbunare, nu cu blesteme, ci doar cu rugăciuni, pomenire şi lacrimi curate le suntem datori. „Dacă s-ar strânge toate lacrimile vărsate, ar fi inundaţii pe acest pământ”, a spus părintele Vasile, iar tânărul preot Gheorghe, vorbind şi în ucraineană pentru a fi înţeles de toată lumea, a amintit de străbunica sa, martira Aniţa Nandriş din Mahala, de la care nicicând n-a auzit blesteme sau îndemnuri la răzbunare.

Vasile Răuţ, vicepreşedintele Societăţii „Golgota”, a mulţumit cinstitelor feţe bisericeşti pentru susţinere şi ajutorul acordat. E evident că la Storojineţ, conducerea oraşului şi biserica împărtăşesc acelaşi crez în străduinţa de a nu uita trecutul şi pomenirea celor care ne-au luminat drumul dreptei credinţe, ne-au lăsat un model de demnitate pentru a avea viaţă bună în prezent şi viitor. Cu aceleaşi gânduri, ziditoare de pace şi bună înţelegere, s-a închinat la Crucea martirilor primarul Mykola Karliicik şi adjuncta Administraţiei Raionale de Stat, Diana Covalciuc, ambii exprimând respectul pentru oamenii gospodari, muncitori, pe care „se ţine pământul”. De menţionat că dna Diana Covalciuc a venit împreună cu fiul mai mic Augustin, ambii îmbrăcaţi în portul popular, pentru că, spune Diana, şi cei înscrişi pe monumentele durerii au iubit portul naţional, cântecele, glia natală... Numai tiranii fără de Dumnezeu au fost în stare să săvârşească oribilele crime, rămase ca cele mai negre pagini din istoria poporului nostru.

În luminile tricolore ale florilor depuse la monumentul simbolic a vibrat mesajul ministrului consilier al Consulatului General al României la Cernăuţi, dl Edmond Neagoe, care şi-a exprimat recunoştinţa faţă de preoţi şi activiştii „Golgotei” pentru eforturile depuse ca „acest loc să fie scos la lumină în panteonul zeilor naţiunii noastre”, dar mai ales că de la ei a cunoscut trecutul şi istoria adevărată a acestui ţinut. Nicolae Toma, redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei” şi preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi, a amintit de grija protopopului şi a tânărului preot Gheorghe Covalciuc nu numai faţă de trecut, dar şi de viitor, de străduinţa lor pe tărâmul cultivării celor mai frumoase calităţi sufleteşti tinerei generaţii, dorindu-le putere în a rezista încercărilor prin care trece astăzi biserica.

De ce venim cu sufletele întristate la asemenea manifestări? De ce nu găsim justificare evenimentelor tragice din trecut? La aceste întrebări a încercat să răspundă publicistul Ştefan Broască, mărturisind că pregăteşte pentru tipar memoriile unei verişoare deportate cu familia la o vârstă fragedă în Kazahstan. Cercetându-le cu ochii înlăcrimaţi, a descoperit lista cu familii deportate din raionul Storojineţ. Exemplu viu, lacrimă grăitoare, a apărut în faţa noastră Ludmila Costinean (Carp), povestind despre bunica ei, Ecaterina Carp din Iordăneşti. Odihneşte în cimitirul de la Maidan, alături nu departe de un fiu – tatăl dnei Ludmila. Avea numai 23 de ani, când a fost deportată împreună cu cinci copii şi soţul. Acasă s-au întors numai trei din familia lor mare. Într-o baracă se sufocau vreo 50 de oameni. Bunica îi povestea că din trei mii de oameni, deportaţi odată ea, au ajuns să revină la baştină numai 5-6 familii. Aleasă de Dumnezeu să reziste la insuportabile greutăţi, Ecaterina Carp le altoia copiilor şi nepoţilor dragostea de muncă, învăţându-i că numai muncind omul se salvează. Membrul conducerii Societăţii „Golgota”, pedagogul Octavian Voronca, a evocat destinul tragic al unei familii Schipor din Pătrăuţi. Din şase persoane, părinţii şi patru copii, a supravieţuit numai fiica Silvia, care avea 16 ani la momentul deportării în Kazahstan. Fiind trimis în anii studenţiei la munca de desţelenire în ţinuturile aspre ale Kazahstanului, Octavian Voronca a întâlnit familii de români rupte pentru totdeauna de glia natală.

Cu durere de suflet şi dalbe crizanteme s-au închinat memoriei martirilor soţii Mariana şi Petru David, cu cântări liturgice le-au alinat amintirea coriştii, dirijaţi de Elena Tomaşciuc, iar Nicolae Paulencu din Voloca a avut grijă să adune în obiectivul fotografic, într-o unică cunună, momentele cele mai emotive. Pâinea şi apa de care au dus dorul românii condamnaţi la chinuri inumane ne-au oferit cu dărnicie părintele Vasile – întâi la Maidan, apoi la masa de pomenire pregătită cu aleasă căldură sufletească de familia sa.

Maria TOACĂ

Fotografii „Zorile Bucovinei”