15 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

OŢELIT ŞI LUMINAT DE STEAUA SUFERINŢELOR

14 iulie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Au şi suferinţele steaua lor, ajutându-l pe omul care le înfruntă cu demnitate să iese din grele încercări mai puternic, mai bun, cu sufletul curat. Numai cel trecut prin chinuri cristice cunoaşte în profunzime bucuria, ajunge la adevărata fericire. În salba de castele înşirate de-o parte şi alta a drumului ce duce spre mica şcoală de la Horecea Urbană, doar la o azvârlitură de băţ de strada Rusă, una dintre cele mai importante artere a Cernăuţiului, a rătăcit o căsuţă absolut străină anturajului somptuos implantat de „oligarhia” cernăuţeană în peisajul acestei suburbii odinioară curat româneşti. Este „palatul” profesorului Ilie Popescu, personalitate cunoscută hăt departe de hotarele Bucovinei. Spun fără pic de ironie „palatul”, deoarece acest neobişnuit de mic în noua Horece sălaş este pentru stăpân un adevărat conac boieresc, unde se simte ţăran ca la baştina sa Pătrăuţi, dar şi domn de la oraş, şi împărat totodată. E fericit, trăieşte ca în Grădina Maicii Domnului în minuscula sa împărăţie, pentru că păşeşte pe iarba verde de acasă, se relaxează în zilele toride ale lunii lui Cuptor sub cupola răcoroasă a viţei de vie, iar când îl doare capul de-atâta scris şi lecturi filozofice, „se plimbă” cu sapa-n mână prin grădină.

Nu demult, trecând pe lângă gospodăria sa, l-am sunat la poartă să-mi dea proaspăta carte, de curând ivită în lumina tiparului. Dar parcă se putea altfel: să nu-i văd şi o altă frumoasă, uluitoare realizare – grădina fără fir de buruiană. Gospodarul-grădinarul mândru de sine, nu încetinea să se laude cu „opera” ce-i creşte din ţărână, făcându-se surd de amândouă urechile atunci când l-am întrebat unde i s-a pierdut nelipsita-i cârjă ce-l însoţeşte prin centrul oraşului. Usturoiul „odihnea” deja pe prispa casei, aşteptând să fie împletit în cununi, roşiile prindeau din rumeneala căldurii lui Cuptor, rânduri drepte de fasole se agăţau cochete pe haragi... Mai încolo, în vale – cartofi şi puţină mazăre, mai pe scurt, de toate câte puţin. Or, la vârsta sa a ajuns ca păsările cerului, să se mulţumească doar cu ce are, cu ce-i dă Dumnezeu.

Asta, însă, nu se referă şi la grija pentru suflet, care, paralel cu înaintarea în vârstă, creşte şi se lărgeşte, devine tot mai acută, tot mai necesară. Grădina curată a profesorului mi-a sugerat comparaţia cu truda sa pe ogorul literelor, dar şi cu permanentele eforturi de a monumentaliza suferinţele suportate de el însuşi în copilăria-i exilată, chinurile golgotice ale părinţilor, fraţilor, surorii Aurora, martirajul întregului neam românesc. Adevărat spunea, la comemorarea martirilor, tânărul preot Igor Andronachi, parohul bisericii din Movila, că noi vorbim (scriem) despre suferinţele părinţilor şi buneilor deportaţi, nimiciţi în lagăre şi închisori, însă nu simţim.

Numai cine a trecut prin acel calvar şi l-a supravieţuit simte şi astăzi durerea, aude „pământul plângând”. Ilie Popescu este unul din puţinii copii ai exilului, ales de Dumnezeu să reziste, să-şi trăiască o viaţă lungă ca să-i ajungă pentru a mărturisi toate chinurile familiei sale de martiri. Înzestrat cu har de povestitor, el vorbeşte şi scrie, cu sensibilitatea copilului inocent care a cunoscut miracolul învierii. Or, ce poate fi dacă nu o minune divină reîntoarcerea întregii familii la baştină, izbânda asupra morţii a unei mame cu opt copii, unul mai mic decât altul, aruncată în cele mai cumplite condiţii de viaţă din stepa aridă a Kazahstanului. De fapt, acolo unde au fost mânaţi cei opt copii şi soţia românului Vasile Grijincu din Pătrăuţii de Jos, judeţul Storojineţ, arestat în aprilie 1941 şi condamnat la moarte pentru nevinovata-i dorinţă de a trăi în credinţă şi în Ţara sa România, nici nu putea fi vorba de condiţii pentru viaţă, familia fiind dusă la pierzanie. Nu poate fi citită fără lacrimi, fără durere de inimă cartea lui Ilie Popescu „Drumul spre Golgota. (Drama familiei Grijincu-Popescu)”, apărută anul curent, precum şi prima ediţie a acesteia, scrisă în comun cu regretatul poet Ion Cozmei din Suceava, în care, prin viziunea copilului supus unor încercări inumane, ne reapare calvarul familiei deportate în Kazahstan. E un memorial clădit din cuvinte, simţiri, emoţii, sentimente, aş zice eu, nefiind în stare s-o citesc cu sânge rece. Or, nu e o autobiografie romanţată, nu e un roman de aventuri, ci durerea răvăşitoare a copilului care murea de frig şi foame, e disperarea unei femei foarte evlavioase, dar apte de păcatul de a „fura” din cimitir crucea de lemn, răsturnată peste un mormânt, pentru a-şi încălzi copilaşii. Întâmplarea de un cutremurător tragism cu crucea adusă la bordeiul unde-i îngheţau copilaşii, precum şi cea cu bătrânul grec, vioristul chemat de sărmana mamă să le cânte micuţilor ce-o aşteptau cu ceva de mâncare, sunt cele mai răvăşitoare documente din arhiva memoriei lui Ilie Popescu, doveditoare a genocidului contra neamului românesc din teritoriile ocupate de sovietici. Din cele povestite la diverse conferinţe, întruniri şi alte activităţi desfăşurate de Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi – victime ale represiunilor regimului totalitar, (Ilie Popescu se numără printre fondatori, iar din 2010 îndeplineşte funcţia de preşedinte), îi cunoşteam aproape pe de rost calvarul încă înainte de a citi al său „Drum spre Golgota”.

Însă, cele povestite pe la diverse adunări erau doar frânturi din trupul unei mari dureri, în timp ce în acest volum, precum şi în cartea-spovedanie „Steaua vieţii” ni se deschide tragedia întreagă, depăşirea căreia poartă un nume sfânt – MAMA. Copilul Iliuţă şi fraţii săi au supravieţuit în infernul exilului datorită forţei divine, trimise de Sus mamei sale, sub aripile ei de înger. Luptând disperată să-şi salveze copilaşii, femeia şi-a luat pe suflet toate păcatele lumii, aducând pentru foc o cruce.

Acest episod din „Golgota” familiei Grijincu-Popescu mi-a amintit şi de durerea tatălui meu, care n-a putut găsi în cimitir mormântul părintelui său. În timpul foametei crucea mare de lemn ce-i străjuia somnul a dispărut. Bunica în acele zile negre se lupta cu tifosul şi sărăcia. Când şi-a revenit cu grija şi la cei răposaţi n-a putut găsi mormântul. Supărarea i se aprofunda, mai ales de Paşti şi Ispas, când la Boian se merge cu ouă roşii la pomenirea neamurilor din cimitir. Mă gândeam şi eu cu ciudă la cineva care a îndrăznit să ridice mâna asupra unei cruci de pe mormânt. Însă, mi-a trecut orice supărare după ce am citit cum îşi ducea crucea în spate „o vădană slăbită de foame, care se lupta cu moartea şi avea un singur gând – să-şi salveze copiii ce-o aşteptau flămânzi în bordeiul îngheţat. Mă consolează gândul că poate şi crucea bunicului meu a încălzit un bordei, dăruind viaţă unor suflete sărmane.

Purtând în inimă icoana măicuţei sale care, cu putere supraomenească, şi-a ocrotit copiii şi i-a adus pe toţi opt vii acasă, Ilie Popescu a înălţat la baştina sa un monument simbolic în memoria tuturor mamelor sacrificate întru salvarea copiilor de la moarte în GULAG-urile regimului totalitar sovietic. Bucovina n-a avut până acum un astfel de monument, „Golgota” condusă de el făcând să plângă crucile de piatră pentru posteritate. Pentru crucea ce l-a încălzit în copilăria-i exilată, din modesta sa pensie de profesor universitar, Ilie Popescu a înălţat prin satele noastre zeci de cruci-monumente în memoria martirilor români. Nu sunt remuşcări, nu e un tribut plătit păcatelor din trecut, pe care nu putea să le săvârşească la frageda-i vârstă, ci e pornirea din adâncul inimii ce-l face fericit, dându-i puteri să trăiască împăcat cu destinul.

Timp de patru decenii a păstorit literele la Universitatea Cernăuţeană (UNC), obţinând titlul de doctor în filologie. În calitatea-i de docent, s-a afirmat ca un destoinic succesor al distinşilor savanţi care au ţinut sus stindardul românismului la Catedra de Filologie Română şi Clasică din cadrul UNC. Toată averea adunată pe parcursul vieţii a încăput în 190 pagini ale recentul volum „Răsfoind paginile vieţii”, editat în preajma jubileului de 80 de ani, pe care îl va sărbători la 15 iulie. Spre deosebire de alte lucrări apărute din propriile economii, editarea acestei cărţi s-a bucurat de sprijinul considerabil al corpului diplomatic al Consulatului General al României la Cernăuţi – Irina-Loredana Stănculescu, Consul General, Ionel Ivan şi Edmond Neagoe, miniştri consilieri, Ionel Constantin Mitea, consul. Au mai contribuit financiar Eugen Patraş, vicepreşedinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, şi Iurie Levcic, directorul Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Româneşti. Trăind după principul că „bucuriile sunt de scurtă durată, dar şi primejdiile trec”, copilul care a supravieţuit exilul a perseverat în ştiinţă, publicând la 400 de lucrări, care au văzut lumina tiparului în Republica Moldova, Ucraina, România şi Rusia. Experienţa sa în ale supravieţuirii, apropierea de cele sfinte până la împăcarea deplină cu Dumnezeu, drumul său de la „fiu rătăcitor” spre starea de bun creştin, mărturisite detaliat şi sincer în „Steaua vieţii”, pot fi de învăţătură tinerei generaţii.

Dacă am bate din poartă în poartă pe la castelele învecinate cu gospodăria de poveste a lui Ilie Popescu, sunt sigură, nicăieri nu vom găsi atâta înţelepciune şi bogăţie de carte ca în mica sa casă.

Maria TOACĂ