18 septembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VORBIŢI-LE COPIILOR ÎN LIMBA NOASTRĂ, DACĂ VREŢI SĂ NU AJUNGEŢI LA GROAPA DE GUNOI

26 august 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Nu tolerez minciuna, pledez pentru adevăr, sunt de partea temerarilor care nu se tem să-l promoveze în orice împrejurări. Însă, apreciindu-mi critic calităţile, conştientizez că nu fac parte din categoria celor extrem de principiali, care de dragul adevărului tună şi fulgeră, taie în carne vie. Nu toate adevărurile sunt bune de ştiut şi de le spus în faţa lumii, mai ales cel care răneşte, loveşte dureros în cineva nevinovat. Ştiu că ceea ce voi scrie în continuare ar avea mai mare efect dacă m-aş exprima concret, fără înconjururi delicate. Ştiu şi că e mai bine să taci în cazul când nu poţi spune ceea ce nu-ţi dă pace să păstrezi tăcerea.

Pomenindu-mă în faţa dilemei când nu poţi să spui tot ce te frământă, dar nici să taci nu te lasă inima, o să recurg la salvatoarea limbă a lui Esop:: „A fost odată, undeva aproape-departe de noi...” A fost un om, un român, dintr-un sat de foarte buni români, sortiţi să trăiască la o margine de ţară – străină şi ostilă limbii şi trecutului lor, credinţei şi legilor strămoşeşti. Având nenorocul să se nască cu câţiva ani înainte de faimoasa „eliberare” a ţinutului, românul nostru şi-a călit caracterul, a acumulat cunoştinţe, a învăţat să supravieţuiască la şcoala sovietică, a perseverat, a vărsat sudori deasupra cărţilor, a dat vârtos din coate să se rupă de la coada vacii. Şi a reuşit să ajungă puţin mai departe decât cei rămaşi acolo în colbul drumurilor de ţară, Devenind domn cu apartament la oraş, cu diplomă în buzunar, cu o profesie mult-puţin mai bine plătită decât munca de salahor a ţăranului, el totuşi n-a uitat de unde a plecat la facultate, n-a rătăcit cărarea spre casa părintească, nu şi-a îndepărtat prietenii cu care a păscut oile pe imaş, nu i-a zburat din cap cum se spune pe româneşte „bună ziua”...

Deşi în noul său cămin familial şi mediu social vorbea o altă limbă, undeva în adâncul sufletului a păstrat lacrima icoanelor de acasă, căldura şi dragostea oamenilor spre care se îndrepta mereu cu pietate, aşa cum se duc credincioşii la biserică. 

Când se părea că au sosit timpuri mai bune şi că a bătut ceasul izbăvirii şi pentru români, din scânteia păstrată în suflet i s-a aprins flacăra, omul nostru făcându-se cunoscut ca luptător pentru cauza naţională. A trăit o viaţa lungă şi plină de sens, a avut adepţi, prieteni, fraţi întru credinţă românească. Când i-a bătut ceasul din urmă a fost condus cu onoruri pe drumul neîntoarcerii, lăsând urme frumoase în amintirea celor care i-au fost în preajmă. Un lucru numai n-a reuşit (nu s-a străduit) să-l facă. N-a vorbit cu urmaşii, copiii şi nepoţii cărora le-a dat viaţă, în limba sa română. Nu le-a povestit în limba neamului său cine le-au fost strămoşii, prin câte încercări au trecut, cu cât curaj au luptat să-şi păstreze numele şi credinţa. De aceea, poate nici nu face să ne mirăm că din casa moştenită de la tată şi bunel, ei au luat ce-au considerat mai scump, iar lucrurile inutile le-au aruncat la groapa de gunoi. Veţi zice că e firesc ca tinerii să arunce cât mai departe vechiturile, să-şi elibereze anturajul de balast? E monstruos, însă, acest „firesc”, atunci când „lucrurile inutile”, numai bune de aruncat, sunt nişte cărţi. Mai bine zis, nu simple cărţi, ci volume în care sunt adunate eforturile vieţii celui care le-a lăsat moştenirea, averea lui spirituală, întruchipată în pagini din care îi priveşte chiar tatăl (bunelul) lor!

Maria TOACĂ