16 octombrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DORUL ROMÂNESC DE LA MANSARDA CU MINUNI DIN ZESTREA NEAMULUI

26 septembrie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Am deschis larg ochii, m-am sprijinit de-un căprior, cerându-mi voie de la gazdă să ating cu mâna curcubeul zâmbitor de prosoape – care albe ca zăpada, care pe alocuri îşi trădau vechimea seculară... Alergând cu privirea şi paşii dintr-un ungher în altul, unde şi-au găsit locul, de parcă au stat acolo de la începutul lumii, obiecte ce mă scufundau în magia poveştilor lui Ion Creangă şi-mi tăiau respiraţia, le pipăiam ca să mă conving că nu visez, că, într-adevăr, mă aflu în podul unei case moderne din mileniul trei. M-au trezit la realitate şi cele două stăpâne, amabilele gazde – Silvica şi mama ei Felicia, dornice de a-mi deschide misterele adunate sus la mansardă din dragoste pentru neamul lor de la Boian, pentru zestrea acestui drag pământ numit Bucovina... Nu mă lăsa să cad cu totul în reverii nici însoţitoarea mea, dna Maria Haisan, care mi-a propus această miraculoasă călătorie în lumea de basm a rudelor ei.

„Când am cumpărat această casă aici, la Sadagura, unii gospodari din apropiere priveau cam chiorâş la noi. Ne-au ajuns la urechi şi vorbe nu prea plăcute, chipurile, au venit nişte „moldoveni plouaţi”... Mai ales, ne priveau de sus, când au văzut că suntem două femei singure...”, îşi aminteşte Silvica de începutul statornicirii lor în această suburbie cernăuţeană. Degrabă însă, „porecla li s-a schimbat în renume”, vorba poetului Alecsandri, care, dacă printr-o minune s-ar pomeni azi la Sadagura, nici c-ar putea găsi loc mai bun pentru popas. Casa era neterminată, ograda şi grădina – într-o stare jalnică. De fapt, fiica şi mama, vânzând apartamentul din oraş, întocmai aşa şi-au dorit: să cumpere o casă la pământ pe care s-o finiseze după placul lor. Au trecut mai mult de zece ani de când aceste două româncuţe-„moldovence” au prins rădăcini la Sadagura. De atunci tot lucrează neîncetat la amenajarea şi înfrumuseţarea casei, devenite, mai cu seamă pentru fiică sensul vieţii, o nesfârşită operă de artă, în continuă desăvârşire. Cei care le priveau cu aroganţă, acum nu încetează să le admire mândra casă, minunata curte, grădina îngrijită. Poarta, gardul, aspectul exterior al clădirii – toate trezesc admiraţie. Hărnicia, cumsecădenia, sufletul deschis al gospodinelor, gata să se împartă cu apa din fântână (cea mai bună din împrejurimi pentru un ceai ori o cafea) au schimbat părerea vecinilor despre „nişte moldovence”. Despre fenomenul „doamna Felicia” (Striencu) am auzit mai demult de la cunoscuţi care s-au folosit de serviciile firmei turistice „Sputnik”, unde dumneaei a lucrat timp îndelungat. În adolescenţă, e posibil s-o fi întâlnit la Boian. Soţul ei, Nicuşor Fedoreac, a fost fratele doamnei învăţătoare Ghilda (maestră a dansurilor) şi vestitelor croitorese Ştefania şi Tosea la care nu-şi dădeau rândul fetişcanele din generaţia mea. Bărbatul i-a murit de tânăr, la vârsta de 45 de ani. Rămânând văduvă cu doi copii, Felicia Fedoreac-Striencu s-a învăţat să lupte cu greutăţile, să răzbată pe orice drum ar fi pornit. A fost şi ea o vestită croitoreasă. Încă întâlneşte femei care-i spun că îmbracă şi azi rochii cusute de ea. „Croitoria a fost marea pasiune a mamei. Când era mică fura pânză din ladă de la bunica, o tăia bucăţele, cosea pe ascuns rochiţe pentru păpuşi. La vârsta de 14 ani a mers la Cernăuţi să înveţe croitoria”, mi-a povestit fiica ei, care i-a moştenit talentul, însă în alt domeniu, cel al designului. Interiorul casei de la Sadagura, aranjat după gustul fiicei, îi denotă un dezvoltat simţ estetic. Având din partea tatei sânge polonez şi de la mamă – românesc, şi-a armonizat în stilul casei tot ce-i mai frumos la aceste două popoare.

Angajând un meşter talentat a transformat podul casei (mansarda) într-o cameră de muzeu, „tapisând” pereţii cu lemn natural. Stâlpii de susţinere „i-a îmbrăcat” într-un material rustic creând astfel impresia de vechime. „Când mi se face dor de părinţi, de bunica Aniţa, de mama Margareta mă ridic în pod, în lumea lor, mă duc la mama, mă duc la bunica...”, mărturiseşte dna Felicia. Silvica spune că uneori doarme aici pe scoarţa bătrână de câteva sute de ani din zestrea străbunicii şi o visează pe Aniţa din Cotul Ostriţei, torcând sau aplecată asupra unui covor la războiul de ţesut.

Fiecare lucruşor – năframă, chingă, brâu, pernuţă, broderie, cuşmă, ştergar, farfurie, basma, felinar, păretar, covoraş, cufăr – îşi are în spate o istorie veselă sau tristă, ascunde o poveste de iubire, poartă urma unei lacrimi... Adunându-le, gospodinele ştiu de la cine vin aceste neasemuite relicve, cui au slujit, pe cine au încălzit... Toate le sunt scumpe, însă privirile vizitatorilor poftiţi în podul casei lor se reţin mai înainte de toate asupra extraordinarului cufăr pictat în nuanţele tricolorului, dintre cele ce am mai văzut doar în mari muzee etnografice din România. Doamna Felicia îmi explică: „Nu ştim dacă mai există asemenea lăzi la Boian, căci asta a adus-o mama mea, Margareta din Mahala, în 1931 când s-a măritat la Boian. La numai 7 luni a rămas orfană de mamă, adică e vorba de bunica mea Aniţa, de la care avem vechea scoarţă... Mama, crescută de tata ei, Iliuţă Grigorciuc, poreclit „a lui Salamaha”, că aşa-i la Mahala, despre tot omul se ştie mai bine după poreclă, şi-a adunat singură zestre frumoasă. Îmi povesteau mătuşile că a venit la casa bărbatului că o ladă tare încărcată. Florea Striencu din Boian avea pământ la Coteni. A văzut-o pe Margareta că e frumoasă şi harnică şi a cerut-o de nevastă. În tot Boianul mai era doar o femeie cu numele Margareta”. „Bunica mea, având patru fete, a ţesut şi a cusut îmbogăţind zestrea din ladă. Sunt bucuroasă că am găsit-o la mătuşa Silvia, sora mai mare a mamei. E o minune că n-a aruncat-o fiindu-i de folos în gospodărie. Am luat şi alte lucruri de demult de la ea, de la mătuşa Maria Toma... Fratele, căsătorit la Chelmenţi, mi-a adus câteva felinare, nişte păretare vechi cu ornamente bucovinene, de la tanti Maria Haisan am câteva covoare. Toată Bucovina a urcat în podul casei noastre”, se bucură Silvica. S-a învăţat să le insufle viaţă, să le redea strălucirea de odinioară lucrurilor vechi, deteriorate. A pierdut mult timp cu albirea ştergarelor, reabilitarea cămăşilor brodate – din ansamblul a două costume populare de prin anii 1860-1870, despre care mamă-sa spune că au fost cusute la lumina lunii. Unul e în stil oltenesc, dar tot la Boian a fost cusut. Două farfurii pictate manuale, tot din secolul XIX amintesc că la Boian existau meşteri iscusiţi în arta veselei decorative.

În centrul încăperii într-un originar blidar tronează colecţii de ulcioare şi farfurii din ceramică. Pe un perete cu basmale înflorate, negre, cu ciucuri de mătase, am regăsit crâmpeie din copilărie, când tinerele noastre mame primeau asemenea daruri de la rudele din România, foarte căutate fiind, batistele în vişinele, broboadele pentru vremea rece, numite „în roata motorului”... Furca, încărcată cu caier de lână, ragila şi piepteni mai fini pentru fuioare, „maşina” de curăţat porumb, covăţica din lemn şi câte alte instrumente ţărăneşti de care nici nu mai ştim cum se cheamă s-au întâlnit în podul cu mistere, bucurându-i pe bătrânii şi tinerii din îngălbenitele fotografii – adevăraţii stăpâni ai acestui regat de străbune comori. Stau oare aceste vechi relicve noaptea la taifas, îşi spun poveşti despre stăpânii lor?.. Silvica îşi imaginează fascinantul lor sfat, fiind fericită că le prelungeşte viaţa.

Ar dori s-o vadă în mijlocul averii adunate pe o rudă dragă din Boian, dna Eleonora Bizovi, care-i este model şi i-a aprins pasiunea pentru trecutul neamului. Cel mai mult, însă, visează la ziua când vor urca treptele la mansardă cei şase nepoţei, însoţiţi de părinţii lor. Toţi sunt foarte departe, peste mări şi ţări. Unica ei fiică, Oxana, absolventă cu menţiune a şcolii româneşti nr. 29 din Cernăuţi, visa să-şi continue studiile. Însă când colegele se pregăteau de balul de absolvire, Oxana îşi cosea rochia de mireasă. Într-o clipă i s-a schimbat destinul. Ea avea 17 ani, el – 18, când i-a străluminat dragostea la prima vedere, urmată de nunta în regim de urgenţă, pentru că tânărul era deja în proces de a se strămuta cu părinţii în America, dar fără de Oxana n-a vrut nici în ruptul capului să plece. Au trecut 17 ani de la nunta lor, jucată la Cernăuţi şi la Cerlena (baştina mirelui). Cunoscându-şi nepoţii doar prin skype, tânăra bunică respiră cu bucuriile şi reuşitele lor. Poate cândva lada cu zestre a Margaretei va traversa Atlanticul, amintindu-le nepoţilor de unde li se trag rădăcinile.

Maria TOACĂ