16 octombrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VEŞNIC SÂNGERÂNDE, „DOSARELE SIBERIEI” NU NE LASĂ SĂ UITĂM, NICI SĂ IERTĂM!

9 octombrie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

La 5 iulie 2019, chiar în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la tragedia celor mai ample deportări staliniste din anul 1949, când zeci de mii de moldoveni au fost duși cu forța în Siberia, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a avut loc premiera „Dosarele Siberiei”, un spectacol dedicat martirilor poporului român din Basarabia, celor chinuiţi şi umiliţi în gulag-urile imperiului totalitar sovietic. Acest subiect dureros ne este bine cunoscut şi nouă, românilor din actuala regiune Cernăuţi, în care intră o parte din nordul Basarabiei. Or, având aceeaşi soartă pecetluită de pactul Ribbentrop-Molotov, am suferit aceeaşi batjocură, am trecut prin acelaşi calvar al deportărilor şi altor fărădelegi instaurate pe pământul nostru de regimul sovietic.

Numai din cele publicate pe parcursul anilor în ziarul nostru despre supravieţuitorii exilului siberian şi din Kazahstan s-ar putea edita o voluminoasă Carte Neagră a neamului. Lacrimile, suferinţele nu mai încap în cărţi, dacă ar fi adunate la un loc, ar inunda pământul. Dar, aici în nordul Bucovinei până acum nu avem o epopee cinematografică ce ne-ar face cunoscuţi lumii ca popor martir, nu avem nici măcar un spectacol, ca cel al regizorului Petru Hadârcă, adus pe scena Teatrului Muzical-Dramatic din Cernăuţi de trupa actorilor din Chişinău, marţi seară, la 8 octombrie.

Parcă ştim totul despre ororile deportărilor staliniste, despre infernul în care au fost aruncaţi atâţia oameni fără nici o vină. Le cunoaştem nu din filme sau cărţi, ci chiar din casele şi familiile noastre. Totuşi, spectacolul actorilor din Chişinău, ca o lumânare aprinsă în amintirea celor nimiciţi, chinuiţi în GULAG-ul sovietic, a ţinut spectatorii într-o permanentă înfrigurare. În acest context îmi vine greu să vorbesc de spectatori şi actori. Pe scenă nu se juca, ci se declanşau tragedii umane, iar oamenii din sală erau pătrunşi de aceeaşi suferinţă, aprofundată de tragismul cântecelor Dorei, tânăra ce bântuie ca o fantomă după ce i-a fost smuls de la sân pruncul născut în trenul infernal care o ducea în exil. În pauză m-am apropiat de profesoara de istorie Victoria Costinean, cunoscută interpretă şi autoare a cântecelor de înstrăinare. Am vrut să-i aflu părerea despre linia sonoră a piesei. Însă emoţiile o înăbuşeau, ochii îi lăcrimau... Cu glas stins a putut să-mi spună doar că scenariu parcă a fost scris din mărturiile mamei sale. Am văzut în sală mai multe feţe umbrite de tristeţe, spectacolul răscolindu-le sumbre amintiri despre victimele din propriile familii.

Prin talentata interpretare a mărturiilor foştilor exilaţi în Siberia, actorii au rememorat genocidul de care nu putem să uităm, nici să-i iertăm pe călăi. În afişul spectacolului se menţionează că montarea porneşte de la memoriile foștilor deportați în Siberia Ecaterinei Chele, adusă în scenă de actriţa Olga Guţu-Cucu, Margaretei Spânu-Cemârtan (actiriţa Draga-Dumitriţa Drumi), Lealea Cojocaru (Tinca Mardari) și ale lui Ion Moraru (actorul Dan Melnic). Subiectul, însă, cuprinde un spaţiu mult mai mare, căci aproape în fiecare casă din partea răpită a Bucovinei sau din Basarabia sunt încă vii rănile trecutului, care sângerează cu ororile chinuitoarelor amintiri. În două ore cât durează spectacolul au fost reînviate nu doar suferinţele celor patru mărturisitori, ci a miilor de basarabeni cu destinele risipite prin străinătăţi. Acţiunea este axată pe evenimentele tragice din 1949, când, după valul de deportări din 1941 în cea mai mare parte a intelectualilor şi persoanelor suspectate de apartenenţă la partide politice, au fost ridicaţi de la vetrele străbune simpli gospodari, oamenii pământului, alături de părinţi suportând chinuri neomeneşti mii de copii nevinovaţi. Tulburător, nespus de înduioşător ne apare prestanţa actoricească a copiilor angajaţi în spectacol, micii actori fiind răsplătiţi cu cele mai fierbinţi aplauze şi cele mai frumoase flori. Îndeosebi impresionează faptul că actorii tineri, cărora le-au revenit rolurile centrale, au reuşit să se pătrundă de tragismul acelor timpuri nefaste, introducându-l şi pe spectator în craterul suferinţelor, făcându-l să le simtă, să le retrăiască...

E evident că regizorul Petru Hadârcă a reuşit să adune o echipă deosebit de creativă. Cutremurător de asemănător GULAG-ului siberian este decorul scenei. De rând cu măiestria actorilor, în cumplita realitate a surghiunului siberian ne introduce atmosfera creată de scenografi, pictori, iluminişti, responsabilii de linia sonoră. Studenţii coregrafi de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice (clasa profesorului Mihai Fusu) atribuie spectacolului înalte valenţe artistice. Bazate pe fapte veridice, luate direct de la suferinzi, „Dosarele Siberiei” pot fi depuse ca probe incontestabile la judecata crimelor săvârşite de regimul totalitar stalinist, în care lumea trăia înconjurată de sârma ghimpată, iar oamenii se divizau în călăi şi victime. Cu tot tragismul său, spectacolul ne transmite seninul mesaj că „oamenii pot rămâne oameni chiar şi în fundul iadului”.

Aplauze îndelungate nu-i lăsau pe actori să părăsească scena. Primind mulţumirile preşedintelui Societăţii „Mihai Eminescu”, dl Vasile Bâcu, implicat în aducerea trupei din Chişinău la Cernăuţi, regizorul Petru Hadârcă a adresat un frăţesc mesaj românilor din Cernăuţi adunaţi sub cupola Teatrului, „în care a debutat renumitul actor Grigore Vasiliu, a fost director în perioada interbelică Victor Ion Popa, teatrul în care mai pluteşte duhul pictorul scenograf, marele George Lowental...”. Astfel, cu măiestrie actoricească şi inimă curată, regizorul care ne-a adus în dar această lecţie dedicată memoriei, a scos de după gardul sârmei ghimpate istoria românească a Cernăuţiului.

Maria TOACĂ