17 noiembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CERNAUCA, TOPORĂUŢI ŞI HOTIN, LOCURI PE UNDE TRECUTUL ROMÂNILOR ÎNALŢĂ CATEDRALE...

3 noiembrie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Istoria ne-aduce aminte că toate aceste locuri, pe unde nu se mai aude astăzi cuvânt românesc, înalţă la cer catedrala spirituală a neamului românesc – într-un teritoriu ce formează începând cu a doua ocupaţie sovietică (1944) şi până în timpul de faţă regiunea Cernăuţi. Dar ca istoria să „ne-aducă aminte” trebuie s-o cunoaştem, s-o avem întipărită în materia cenuşie a creierului, s-o purtăm în inimă. Totodată e prea puţin, pur şi simplu, s-o cunoaştem, s-o purtăm în minte şi suflet. Principalul e s-o implantăm neştirbită şi adevărată în mintea şi inimile copiilor, ca urmaşii noştri să ştie că pe aceste meleaguri au trăit străbunii lor români, că în satele din jurul Cernăuţiului şi din fostul judeţ Hotin numărul lor nu era mai mic decât, să zicem, la Boian, Mahala sau alte localităţi care nu s-au lăsat complet asimilate.

La boierii din vechime, foşti stăpâni ai oazei de românitate

Aştern aceste emoţii pe hârtie sub impresia ultimei zile a Salonului de carte românească, ed. VII, organizat în luna septembrie de directoarea Editurii „Alexandru cel Bun”, dna Alexandrina Cernov. Conform programului, Salonul s-a încheiat cu o „excursie de documentare pe moşia Hurmuzăcheştilor (la Cernauca), la baştina primului domnitor martir Miron Barnovschi (Toporăuţi) şi Cetatea Hotinului”. În realitate, a fost un adevărat pelerinaj prin locuri unde se mai păstrează relicve la care ar trebui să se închine cu pioasă evlavie fiecare român. De aceea, nu pot numi decât pelerinaj acea drumeţie cu incursiuni în vremuri de altădată, pe unde s-a vărsat mult sânge românesc, au fost trădări şi uneltiri străine. Toţi cei porniţi pe axa Cernauca-Toporăuţi-Hotin (scriitorii suceveni Doina Cernica şi Ovidiu Vintilă, doctorandul Elena Pintilei ş.a.) eram bine „documentaţi”, ştiam pe urmele cui păşim şi ale cui umbre de domnitori şi pârcălabi mai rătăcesc pe colinele Hotinului. Mai ales că printre noi trona figura pitorească a lui Ion Muscalu, în faţa căruia toată erudiţia ne bătea sfioasă în retragere.

Alături de renumitul scriitor de romane istorice din Iaşi, Ion Muscalu, un atotcunoscător şi atotcuprinzător al trecutului Moldovei, nu mai aveam ce spune. Cel mai cuminte lucru, ca să nu ne facem de ruşine, era să-l ascultăm în tăcere. Numai la Cernauca, în faţa Troiţei de pe mormântul lui Eudoxiu Hurmuzăchi, sub melodia tristă a clopotelor (în acea zi era o înmormântare) Bisericii ctitorită de nobila familie a Hurmuzăcheştilor, cu hramul Arhanghelii Mihail şi Gavriil, am avut ce asculta şi de la un alt cercetător al istoriei. Deşi nu e istoric de specialitate, însuşi locul unde i-a fost dat să-şi ramifice rădăcinile, i-a insuflat lui Gheorghe Botă pasiunea pentru istorie. „Când m-am „măritat” la Cernauca, glumeşte primarul satului, născut la Boian, pe seama căsătoriei sale şi stabilirii în acest sat, am vrut să aflu cât mai multe despre istoria localităţii, precum şi despre înaintaşii care au lăsat urme atât de adânci pe acest pământ şi în conştiinţa românilor. Am găsit la primărie o condică veche, cu datele de naştere ale sătenilor din anii 1850-1945. Copiii noştri îşi cunosc strămoşii până-n a şaptea generaţie. E foarte important ca tinerii să ştie cine sunt şi de unde le provin rădăcinile. Tineretul nostru ştie că în această curte odihnesc personalităţi de vază”. Născut la Boian, într-o familie de vrednici români, Gheorghe Botă convieţuieşte de mai bine de trei decenii printre ucrainenii din Cernauca, şi, după modelul înaintaşilor, se străduieşte să facă lumină în negura istoriei. Pentru ca tinerii să ştie pe moşia cui trăiesc astăzi şi ce moştenire le-au lăsat boierii din vechime, foşti stăpâni ai oazei de românitate, primarul a scris o monografie a Cernaucei în limba ucraineană. Alături de gospodarul satului am evocat personalităţi care au poposit de-a lungul timpului la Cernauca, precum şi evenimente mai recente, legate de întâlnirile românilor cu istoria acestor locuri. A fost pomenit savantul Constantin Hurmuzachi, un renumit entomolog, unul din nepoţii lui Doxachi, care a contribuit la refacerea criptei bunicilor săi, ruinată în 1934. În faţa mormintelor renovate, ne-am amintit de regretatul profesor Ilie Luceac, prin osârdia căruia au fost aduse din România plăcuţele de marmură cu inscripţiile corespunzătoare. Prin cercetările şi valorificările înfăptuite, Ilie Luceac pe bună dreptate îşi merită locul în pleiada demnilor urmaşi ai Hurmuzăcheştilor. Înainte de a pleca din Cernauca aripile gândului ne-au purtat şi la bardul de la Mirceşti, poetul Vasile Alecsandri, care împreună cu prietenii săi revoluţionari paşoptişti îşi găsea pe aici refugiul. Din mărturiile poetului aflăm că a trăit seri de neuitat la conacul prietenilor întru dragoste românească, prima sa vizită având loc în 1848, când Vasile Alecsandri, ca participant la evenimentele revoluţionare, şi-a găsit adăpost pe moşia Hurmuzăcheştilor.

Întâlnire cu „osânda şi izbânda” primului domnitor martir Miron Barnovschi

Spre Toporăuţi ne-a purtat dorul de a ne închina în Biserica Sf. Ilie, ctitorită de domnitorul român Miron Barnovschi în primii săi ani de domnie. Sfântul locaş a fost ridicat de domnitor ca semn de recunoştinţă pentru locurile natale, unde s-a născut, după cum nota în testamentul său: „Biserica de la Toporăuţi, unde zac oasele părintelui meu, (Dumitru Barnovschi, n.a.) Dumnezeu să-l pomenească!“. Menţionăm că această ctitorie seculară este prima biserică fortificată, cu o istorie mai veche decât cele din Ardeal. Conform unui act de danie din 9 decembrie 1627, domnitorul Miron Barnovschi a dăruit satul Toporăuţi Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi. Astfel, biserica, cu toate posesiunile ei, a fost închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Că românii au stăpânit dintotdeauna pe aceste meleaguri, consemnează şi cronicile străine, care atestă că în anul 1890, satul Toporăuţi avea 5.216 locuitori români. În consecinţa pactului Ribbentrop-Molotov, după ocupaţia sovietică din 1940, satul Toporăuţi a fost transformat în localitate ucraineană, recensământul din 1989, arătând că numărul românilor reprezintă doar 4,40% din populaţia majoritară ucraineană. Acum, dacă mai au rămas două-trei familii în care se vorbeşte româneşte. Spre cinstea gospodarilor de aici, care şi-au zidit un nou locaş de închinare, Biserica lui Miron Vodă se păstrează într-o stare bună. Cu toate că aici slujbele se oficiază rar, interiorul este bine păstrat. În curtea spaţioasă, deşi poarta nu era încuiată şi putea intra oricine, am găsit o curăţenie exemplară. Nişte copii întâlniţi prin apropiere au fost rugaţi să anunţe paznicul sau dascălul că au venit „turişti” din România şi doresc să intre în biserică. Cât am aşteptat să vină cineva să ne deschidă, Ion Muscalu ne arăta drumul pe unde prin 1620 se îndreptau hoardele tătare spre ţara leşească, ne vorbea despre mama şi bunica lui Miron Barnovschi... Ajungând cu povestea la tragicul sfârşit al domnitorului, decapitat de sultanul turc din cauză că nu şi-a permis să jefuiască poporul pentru a plăti biruri exagerate cerute de turci, dar, principalul, nu s-a lepădat de credinţa ortodoxă, Ion Muscalu începu să plutească de la mit la realitate. În popor se spune că atunci când a fost decapitat Miron Vodă, domnul moldav care a primit coroana martirajului înaintea Brâncovenilor, calul său a ajuns la eşafod, s-a ridicat în două picioare, a nechezat jalnic şi a căzut mort. Din domeniul celor cu siguranţă veridice, scriitorul ne relevă că tot atunci, la Istanbul s-a declanşat un incendiu devastator, ce a mistuit zeci de mii de case, punând în pericol chiar palatul Topkapi-Serayi. În acele zile la Ţarigrad a avut loc şi un mare cutremur, resimţit până în Moldova. Aceste cataclisme l-au determinat pe sultan să recunoască faptul că a osândit un om nevinovat.

În sfârşit sosi şi omul cu cheia, paznicul (sau starostele) Iuri. La intrare Alexandrina Cernov ne-a atras atenţia la un stand cu fotografii ce ilustrau un eveniment memorabil, când la un hram, de Sfântul Ilie, pe aici a intrat stareţul Putnei Preacucernicul Melchisedec, însoţit de călugări şi un sobor de preoţi. Atunci localnicii le-au făcut o primire regală, întâmpinându-i pe drum de flori. Acum îl aveam printre noi doar pe un reprezentant al obştii monahale de la Putna, călugărul Policarp, pe care dovedisem să-l cunoaştem ca un maestru al volanului, călătoria noastră datorându-se microbuzului pus la dispoziţie de Mănăstirea Putna. După ce ne-am închinat la icoane, starostele Iuri a scos din altar o carte spunându-ne că a primit-o în dar de la un român aflat atunci în acea solie de neuitat. Era romanul „Osândă şi izbândă”, despre viaţa voievodului martir Miron Barnovschi. Să fi fost o simplă întâmplare că i-a arătat-o mai întâi lui Ion Muscalu, chiar autorul, care nu mai avea cuvinte să spună ceva. După scena cu „darul primit de la români”, starostele a deschis o uşiţă arătându-ne cum se poate să urcăm până în cupola de sus prin... perete!

Cetatea Hotin am văzut-o românească doar în imaginaţia noastră

Mare favor pentru grupul nostru de pelerini să-l aibă de călăuză prin cetatea recunoscută ca una din cele şapte minuni ale Ucrainei chiar pe autorul romanului despre episcopul de Hotin Amfilohie Hotiniul (1720-1802). Cei tineri escaladau vârfuri prăpăstioase, căutând peisaje pitoreşti pentru obiectivul fotografic întru imortalizarea momentului. Mai moderaţi, mai precauţi la urcuşuri, cei înaintaţi în vârstă ne îndreptam pe unde ne purta Ion Muscalu ca să ne arate urmele oştenilor lui Ştefan cel Mare. Or, fiecare popor legat de cetatea Hotinului îşi are propria versiune. Românii susţin că începuturile fortăreţei au fost puse de daci, ucrainenii și polonezii, desigur, găsesc alte dovezi. Cert, însă, este că Ştefan cel Mare a finalizat construcţia, începută în anul 1325 de voievozii moldoveni din Onut, stăpânită pe la 1340 de voievodul moldovean Dragoș şi consolidată după anul 1400 de domnitorul moldovean Alexandru cel Bun. Trecută prin atâtea mâini (ale polonezilor, turcilor, tătarilor), dăruită din mila lui Stalin ucrainenilor, în cetatea Hotinului care a apărat Moldova de-a lungul secolelor de invazii străine, astăzi nimic nu aminteşte de gloria-i oştenilor Marelui Ştefan. Câţiva ani în urmă, în virtutea unui proiect transfrontalier, într-o sală au fost expuse costume populare româneşti, iar pe-un perete – portrete ale domnitorilor români. Acum – nici urmă de costume, iar sala cu galeria de portrete am găsit-o închisă, sub pretextul lucrărilor de reparaţie. În acea zi, dar probabil şi alte dăţi, era o mare aglomeraţie de turişti polonezi. Cineva din grupul nostru şi-a exprimat părerea de rău că, ori de câte ori s-a întâmplat să viziteze cetatea, n-a întâlnit nici un grup de români, n-a văzut pe teritoriu nici un autocar cu numere de România. Într-adevăr, ucraineana şi poloneza se auzeau din toate părţile. Şi numai din „coliba” unde am poposit să servim un borş roşu răsuna „pe moldoveneşte” un fel de manele, puse cu amabilitate de proprietarul localului pentru a le crea clienţilor români o atmosferă „plăcută”. Probabil, înţelegea şi el că nici pe departe nu e ceea ce ne-ar oferi plăcere, deoarece şi-a cerut îndelung scuze că nu are înregistrări cu muzică românească de calitate.

Maria TOACĂ