13 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NU-I UITĂ MAICA ROMÂNIE, LE ÎMPLETESC CUNUNI CEREŞTI URMAŞII DE LA HORECEA-MĂNĂSTIRE Recviem pentru şapte ostaşi români, eroi necunoscuţi ai neamului românesc de lângă Prut

17 noiembrie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

Cât de nedrepte şi greşite ne sunt uneori părerile despre tinerii din jurul nostru. De fapt, nu uneori, ci deseori spunem că-i preocupă numai distracţiile şi bunăstarea, că nu se interesează de istoria şi trecutul tragic al neamului, că nu le pasă de materna lor limbă română. Şi oare nu e adevărat? Intuiesc această întrebare pe buzele multor cititori. Sâmbăta trecută, 16 noiembrie, la emoţionanta întrunire duhovnicească de comemorare a şapte ostaşi români omorâţi în 1941 pe malul Prutului, la Scutelea, şi înmormântaţi în cimitirul Mănăstirii cu hramul Naşterea Maicii Domnului, am întâlnit un tânăr care mă face să gândesc altfel despre generaţia jună de astăzi. N-aş vrea să cred că Vladislav Zvirid (nume de familie foarte răspândit la românii din Horecea) este doar o excepţie.

Stătea smerit şi sfios în spatele preoţilor care oficiau slujba de pomenire. Cu excepţia soţilor Mariana şi Gheorghe Struţ, era unicul tânăr printre enoriaşii de vârstă mai înaintată. Cu un zâmbet timid şi o pioasă plecăciune a răspuns la mulţumirile arhimandritul Veniamin, stareţul Mănăstirii, adresate tuturor enoriaşilor, dar în primul rând acestui băiat pentru creştineasca lucrare şi mobilizare a creştinilor la renovarea mormintelor celor şapte eroi necunoscuţi. Or, orice faptă bună poartă un nume, are în spate un animator. Vladislav mi-a povestit că a preluat istoria acestor şapte morminte de la străbunica sa, născută în 1929. Era micuţ când venea cu ea la biserica de aici. După slujbă intrau în cimitir, dar înainte de a se închina la mormintele neamurilor, străbunica aprindea lumânări la eroii necunoscuţi şi-i dădea de grijă copilului să nu uite de aceste morminte, când va creşte să cosească iarba din jur, să le aducă câte o floare. Vladislav mi-a mărturisit că limba română o ştie de la străbunică şi bunicile Veronica şi Mărioara, iar să citească româneşte, fiind instruit în şcoală ucraineană, a învăţat singur. Citind prin ziare că în cutare sau cutare localitate românească gospodarii au înălţat un monument ori o cruce în memoria martirilor, se întreba: „Da la noi la Horecea nu sunt oameni gospodari?”. Ajungând la anii ce-i aveau cei şapte ostaşi necunoscuţi, seceraţi în floarea vârstei de gloanţele duşmanilor care au năvălit peste noi, tânărul a stăruit să se toarne un fundament în jurul acestor mici cruci ca să nu se calce pe morminte. Drept că şi până la înfăptuirea acestei lucrări, stareţul Veniamin şi obştea mănăstirii întreţineau casa de veşnică odihnă a eroilor într-o stare bună. Datorită faptului că stareţul le propovăduieşte enoriaşilor cultul eroilor, învăţându-i că şi morţii au nevoie de dragoste creştinească, a găsit uşor susţinerea horecenilor, mai ales a Ilviei Cudla, o româncă cu suflet generos, energică, gata să pună umărul la orice faptă nobilă. A umblat pe la case, a adunat bani pentru materiale şi lucrători. Unii l-au ajutat cu bani, alţii cu munca, gospodinele cu bucate pentru meşteri. Doar la Scutelea şi Horecea Urbană trăiesc încă nu puţini oameni care au auzit de la părinţii lor cum au fost omorâţi acei şapte ostaşi români. Înainte de începerea rugăciunii întru pomenirea lor, i-am întâlnit la poarta mănăstirii pe Gheorghe Zvirid, Dumitru Voronca, Ştefania Zdărciuc, care mi-au povestit cum alergau în copilărie prin pădurea Horecei, îndesată de plumbi şi movili care acopereau oseminte de eroi. Jurnalista Aurica Ţâbuleac, care a adunat multe mărturii dramatice de-a lungul vieţii consacrate radioului, cunoaşte despre cei şapte anonimi de la bunica ei Ioana Zvoneţchi, care a avut nenorocul să fie martoră a tragediei şi s-o poarte până la capătul vieţii în suflet. Iată doar un crâmpei reluat de dna Aurica din jalea bunicii sale: „Cinci din cei care zac aici au fost omorâţi în grădina noastră. Bunica i-a bocit atunci pe malul Prutului şi vărsa lacrimi la mormintele lor, pentru că, plângea ea, erau frumoşi şi foarte tineri, aproape copii... Ea îmi povestea şi de-o minune, cică pe unul din morţi l-au recunoscut drept fiul lor nişte oameni din Mahala sau Boian. L-au luat să-l înmormânteze în satul natal. Iar după sfârşitul războiului, feciorul lor s-a întors nevătămat acasă. Vă imaginaţi ce bucurie au avut acei părinţi!”.

La o depărtare de mai bine de şapte decenii, valuri de bucurie se revărsau din cântările preoţilor ce-şi adunaseră enoriaşii la slujba de pomenire, şi soarele ne zâmbea prin năframa plumburie a norilor la fiecare acord de glorificare a eroilor, intonat de vocea unduioasă a dascălului Alexandru Voronca, de parcă n-am fi participat la un eveniment de tristă comemorare. Cu câţiva enoriaşi din parohia sa a venit părintele Gheorghe, preotul noii Biserici Ioan cel Nou de la Suceava. Sub regimul sovietic Biserica de la Horecea-Mănăstire era unicul locaş de închinare rămas neînchis pentru creştinii din această suburbie a Cernăuţiului, la altarul căruia românii auzeau limba lor maternă.

Despre fericirea de a-i cinsti cu adâncă pietate pe eroii căzuţi pe câmpul de bătălie pentru apărarea Patriei, neamului, limbii române şi credinţei ortodoxe a înălţat o odă duhovnicească preotul Pavel, parohul Bisericii Înălţarea Domnului. Să luăm aminte le cuvintele cucernicului părinte: „Nu s-a împlinit ca aceşti şapte ostaşi, porniţi să-şi apere Neamul şi Ţara, să se întoarcă la cei dragi ai lor. Le-am rămas noi cei mai apropiaţi şi mai dragi ca să le purtăm cinstea, gloria, scopul pentru care ei au murit. Ei au luptat pentru pământul şi libertatea noastră. Noi le suntem urmaşii. Ştiu că stareţul Veniamin nu doar că are grijă de morminte, ci se roagă pentru ei în faţa Sfântului Altar. Şi n-are importanţă în ce limbă se roagă, căci în faţa lui Dumnezeu toţi suntem creştini. Graniţele, etnia, convingerile religioase nu ne pot opri să aducem un respectuos omagiu acestor ostaşi. Mergând la război ei şi-au asumat moartea, dar s-au jertfit pentru pământul lor, pentru viitorul copiilor şi nepoţilor. Vedem că istoria se schimbă după poftele unor oameni care vroiau să dăinuiască numai limba şi etnia lor. La Dumnezeu, însă, nu există rus, ucrainean român etc. Toţi suntem creştini şi trebuie să ne iubim, indiferent în ce limbă vorbim, visăm, ne rugăm... Nu răspundem cu ură celor ce ne urăsc, ne rugăm să înceteze războaiele din lumea întreagă. În Ucraina cuvântul PACE înseamnă viaţă. Şi aceşti ostaşi români au căzut pentru demnitatea, libertatea şi păstrarea credinţei noastre strămoşeşti. Exemplul lor ne face să fim devotaţi Patriei, Neamului, Credinţei noastre Ortodoxe. Lângă aceste morminte ne întărim în demnitate şi primim sporire în virtute”.

Semn că maica România nu-i uită a fost coroana tricoloră depusă la morminte de consulul Ionel Mitea, mesajul transmis de dumnealui din partea Consulului General Irina-Loredana Stănculescu, precum şi placa de granit cu inscripţia „În memoria martirilor neamului românesc” – ofranda adusă eroilor de Consulatul General al României la Cernăuţi. Mulţumindu-le localnicilor şi feţelor bisericeşti pentru buchetul de rugăciuni şi fapta lor nobilă, dl Ionel Mitea i-a asigurat că, şi pe viitor, în limita posibilităţilor şi mandatului diplomatic le vor fi alături pentru a mai trăi asemenea momente. Cu flori roşii şi ecoul memoriei sângerânde s-a închinat martirilor profesorul Ilie Popescu, preşedintele Societăţii regionale „Golgota”. Petru Grior, preşedintele Centrului de cercetări istorice şi culturale (Cernăuţi), a evocat un caz cutremurător, când fiica eroului de război Toader Jupui din judeţul Buzău, căzut în Basarabia, pe malul Nistrului, a găsit mormântul tatălui după o căutare de 60 de ani, în cimitirul ostăşesc din Voloşkove, raionul Secureni. Acesta-i un exemplu viu ce înaintează în faţa generaţiei tinere de astăzi imperativul cercetărilor, datoria de a nu lăsa în paragină cimitirele ostăşeşti, de a nu călca pe morminte ce adăpostesc osemintele luptătorilor români. Drept confirmare a muncii sale, el a dat citire a şapte nume de martiri din Horecea, ucişi la intrarea trupelor sovietice: Simion Cotoman, 38 ani (soţia Domnica şi 3 copii), Ioan Pivin, 37 ani (soţia Aspazia şi 3 copii), Gheorghe Strolec, 30 ani (părinţii, surorile Ana şi Saveta), Nicolae Ştefanovici, 36 ani (soţia Eugenia şi 4 copii), Dănilă Verstiuc, 51 ani (soţia Elena şi 3 copii), Aurel Verstiuc, 14 ani, Elena Zvirid, 20 ani (părinţii şi trei fraţi).

Aceştia fiind cunoscuţi, ar trebui să aibă urmaşi, adică are cine să-i pomenească şi să se roage pentru odihna lor într-o lume mai dreaptă. Dar şi cei şapte necunoscuţi din cimitirul de la Horecea-Mănăstire au parte de un colţişor de rai cu flori şi verdeaţă în proximitatea divinului sfântului locaş al Maicii Domnului.

Maria TOACĂ