UN NEAM CA DIN POVESTE

6 septembrie 2013 р. | Categorie: Noutăţi

Aşa noroc n-am avut demult în practica mea de jurnalist. L-am întâlnit în holul de la intrarea în Muzeul de Arte din Cernăuţi, retras în singurătate, numai cu proaspetele impresii de la prima sa întâlnire cu nordul Bucovinei. Era chiar el, Jean Cazaban… M-aş fi apropiat de acest bărbat ce poartă în privire chipurile strămoşilor de mare valoare, recunoscându-l fără a da greş, chiar dacă s-ar fi aflat în mijlocul unei mulţimi de oameni. Făptura sa îmi era cunoscută din fotografiile şi creionările verbale, primite în prealabil de la prietena mea din Suceava, scriitoarea Doina Cernica. În preajma inaugurării expoziţiei „George baron Löwendal se întoarce la Cernăuţi”, Doina a avut emoţii mai mari decât noi: şi-a sunat de câteva ori prietenii cernăuţeni, a trimis email-uri tuturor cunoscuţilor… Mai cu seamă, m-a făcut atentă că printre oaspeţii din Bucureşti se va afla criticul şi istoricul de teatru, Jean Cazaban, descendentul celebrei dinastii a Cazabanilor, cu rădăcini în ţinutul francez Carcassonne, din care îşi trage sorgintea şi renumitul sculptor Ion Irimescu.

Astfel, sumar informată, am profitat de timpul ce mai rămăsese până la inaugurarea vernisajului, aprofundându-mă în legenda acestei extraordinare familii, în inima căreia pulsează nobleţea întregului continent european.

CTITORI DE DRUMURI ŞI PODURI

– Recunosc, stimate domn, că până acum v-am cunoscut neamul doar din „Poveste cu zăpezi trecătoare şi ghiocei nemuritori” a Doinei Cernica, în care sunt poetizate frânturi din copilăria lui Ion Irimescu. Dumneavoastră sunteţi Jean sau Ion? Ce e realitate şi ce e legendă în istoria dinastiei Cazabanilor?

– În buletin sunt trecut ca Jean, iar cărţile şi articolele le semnez cu numele românesc, Ion. N-am aflat încă despre povestea la care vă referiţi, însă avem atâtea alte poveşti adevărate despre cum a apărut neamul Cazabanilor pe pământul românesc. Primii Cazabani s-au stabilit în România prin 1853, când stră-străbunicul meu Francois a venit încoace, împreună cu fiii Jules şi Pierre, şi o fată (nu-i mai ţin minte numele). Au venit invitaţi de guvernul de atunci, de la 1853, al Moldovei, ca ingineri de drumuri şi poduri. S-au stabilit la Iaşi, rămânând acolo, dacă nu mă înşel până la 1896, când în pământul românesc a fost înmormântat primul Cazaban. Era născut la începutul secolului XIX, la Carcassonne, în Franţa. A murit în câmpul muncii, la 80 şi ceva de ani, dar nu din cauza vârstei înaintate, ci de la o răceală. Lucrând pe vreme de iarnă, a făcut o pneumonie, de la care i s-a tras moartea. Fiul său Jules, de care vă spuneam că a venit şi el din Franţa, a fost străbunicul meu, deci bunicul tatălui meu. Şi el a lucrat toată viaţa ca inginer de drumuri şi poduri. Fiul său, Ludovic Cazaban, adică bunicul meu, de asemenea, a lăsat în urma sa drumuri şi poduri. El primul a venit de la Iaşi la Fălticeni, unde s-a căsătorit cu austriaca Aneta Checais. De fapt, a cunoscut-o la Iaşi şi a adus-o după sine la Fălticeni, leagănul copiilor lor – cinci băieţi şi o fată. Unul din acei băieţi a fost tatăl meu, George Cazaban.

– Ce legături de rudenie aveţi cu maestrul Ion Irimescu?

– Ion Irimescu era fiul surorii lui Ludovic, adică îi venea nepot bunicului meu şi văr primar cu toţi copiii acestuia, deci şi cu tatăl meu. Aşa că povestea doamnei Cernica, despre care mi-aţi spus mai înainte, este adevărată.

– Vă curge prin vene sângele atâtor neamuri, încât nu se poate să nu vă simţiţi ca un adevărat bucovinean.

– Sunt legat de Bucovina pentru că toţi ai mei, având o baştină comună, Fălticeni, au fost foarte aproape de spiritul bucovinean. De la jumătatea secolului al XIX-lea, căsătorindu-se cu români şi românce, familia ni s-a mărit semnificativ. Acest fapt a grăbit şi procesul de asimilare, transformându-i pe Cazabani în adevăraţi fii ai noii Patrii. Strămoşii mei au vorbit limba ţării, au studiat în şcoli din România, s-au împrietenit cu personalităţi marcante ale locului, desigur, fără a-şi uita originea franceză. În arborele genealogic al familiei s-au adăugat ramuri de italieni, englezi, austrieci şi polonezi. Nevasta mea avea rude printre polonezi şi alte etnii din Bucovina.

– Presupun că nici Cernăuţiul nu-i doar un simplu punct geografic pentru Dumneavoastră?

– Am visat din tinereţe să vizitez Cernăuţiul, ştiind că la teatrul Naţional de aici a jucat actorul Jules Cazaban, fiul bunicilor mei Ludovic şi Aneta, adică unchiul meu din partea tatei. A fost un actor cunoscut, dominând scena teatrală între anii 20-60 ai secolului trecut. A jucat roluri de seamă, alături de importanţi actori români – în comedii, dar şi în drame, şi în tragedii. În acelaşi timp, a desfăşurat o carieră academică semnificativă în calitate de profesor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. Nu a părăsit scena până în ultimele zile ale vieţii, trecând la cele veşnice la doar 60 de ani.

Născut în 1903 la Fălticeni, şi-a făcut studiile la Conservatorul de artă dramatică din Iaşi, unde a debutat ca actor. La Cernăuţi a venit la vârsta de 20 şi ceva de ani, împreună cu alt fălticinean – comicul Grigore Vasiliu. Era perioada de înflorire a regizorului Victor Ion Popa, când de scenografie se ocupa George Lövendal. În decorurile acestui pictor a jucat unchiul meu pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi, angajat în spectacolele „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, „Poveste de iarnă” de Wiliam Shakespeare, „Învierea” de Lev Tolstoi, „Crimă şi pedeapsă” de Fiodor Dostoievski, „Răzvan şi Vidra” de Bogdan Petriceicu Hasdeu – toate în regia lui Victor Ion Popa. În 1929, primind invitaţia Teatrului „Maria Ventura” din Bucureşti, a plecat împreună cu Victor Ion Popa. George Löwendal a mai rămas, cât a putut, până la 1936, căci trupa teatrală o ducea din ce în ce mai greu, din cauza crizei economice din 1929-1930, când a apărut un fel de lege a autonomiei teatrelor.

Şi mai am o legătură sentimentală cu Cernăuţiul. Soacra mea e din Cernăuţi, şi soţia mea s-a născut aici, dar n-a stat decât o săptămână, fiind dusă de părinţi la Bucureşti. E din neamul Grigorovici, rudă cu Rodica Grigorovici. Cred că aţi cunoscut-o acum doi ani, când a fost la un simpozion consacrat centenarului naşterii tatălui ei, academicianul Radu Grigorovici.

– Având atâtea fire de legătură cu oraşul nostru, mi se pare de necrezut că n-aţi mai fost pe la noi. Cu atât mai mult, cu cât nu o dată aţi vizitat Fălticenii, de unde mai trebuia să faceţi câţiva paşi…

– Am umblat prin multe oraşe ale ţării, căci noi, criticii de teatru, suntem un fel de „olandezi zburători”, călătorim peste tot din urma actorilor şi ne împrietenim cu foarte multă lume. Şi cum în România sunt multe teatre, avem numeroase locuri de văzut. Câte odată nici nu reuşim să facem faţă la toate invitaţiile, mai ales acum, când se organizează numeroase concursuri şi festivaluri. Suntem chemaţi peste tot, stăm câte trei-patru zile în fiecare oraş. La Cernăuţi nu s-a întâmplat să ajung până acum. Probabil, aşa a trebuit să fie – să vin odată cu picturile lui George Löwendal, care a fost un mare prieten al actorilor. Am sosit în fapt de seară, reuşind să umblu prin centrul oraşului cu fotograful Fundaţiei. Îmi pare rău că am nimerit în perioada înscrierii la studii şi n-am putut intra înăuntru la Universitate. Cred că la teatru ni se va permite să intrăm. Doresc foarte mult să văd scena unde a jucat unchiul meu. Mâine ni s-a promis un tur al oraşului şi prin împrejurimi. E vorba să vedem atelierul lui Löwendal, cele două biserici pictate de el, poate vom ajunge şi la cetatea din Hotin. Sâmbătă, în zori, ne vom porni spre Bucureşti.

NOBLEŢEA SPIRITULUI DEASUPRA NOBLEŢEI SÂNGELUI

– Strămoşii Cazabani au lăsat în urma lor poduri şi drumuri, iar Dumneavoastră sunteţi deschizător de drumuri în arta teatrală…

– La noi în familie a existat de mai demult o bifurcare. Nu v-am spus că străbunicul meu a fost căsătorit cu o italiancă, Ida de Mollo – o tragediană cunoscută la Teatrul Naţional din Craiova. Această Ida avea trei surori – toate legate de teatru. Una din surori a fost cântăreaţă, care la rândul ei a avut o fiică solistă de operă, foarte cunoscută. Tata Idei de Mollo s-a afirmat ca un cunoscut impresar. Teoria mea este că această bifurcare, de la inginerie la teatru, s-a produs prin unirea cu italienii. De la ei a început teatralizarea noastră. Aici ar trebui să amintesc şi de unicul fiu al actorului Jules Cazaban, Costin – compozitor şi muzicolog de elită, apreciat profesor la Universitatea din Lyon. Stabilit în Franţa din 1983, şi-a câştigat o notorietate europeană: a compus lucrări muzicale de referinţă, a scris peste 3.000 de studii şi articole, publicate în Franţa şi România. Păcat că s-a stins din viaţă prea devreme, la numai 64 de ani, în 2009.

– Ştiu că sunteţi obsedat de dramaturgia lui Caragiale. Ce a apărut mai întâi în viaţa Dumneavoastră – teatrul sau Caragiale?

– Da, am scris mult, am scos şi o carte, „Caragiale şi interpreţii săi”, încă în 1985. Evoluţia mea a fost cumpănită ştiinţific. În momentul când am absolvit facultatea (nu numai eu, dar şi alţii au gândit ca mine), mi-am zis că trebuie să cunosc teatrul nu doar din cele predate de profesori. Am intrat într-un teatru, unde am lucrat ca secretar literar. Trei ani am stat la unul din teatrele din Bucureşti, am asistat permanent la repetiţii, am simţit respiraţiile actorilor şi regizorilor. Apoi am decis să mă distanţez puţin şi am intrat în presă – la revista „Contemporanul”, având fericirea să lucrez cu un critic foarte cunoscut în perioada ceea. E vorba de Valentin Silvestru, care la un moment mi-a fost profesor vreo doi ani de zile, din cei cinci ani cât am studiat la facultatea de teatrologie. Am muncit cu el, săptămână de săptămână, la pagina cronicii de teatru a revistei „Contemporanul”. După aceea, în împrejurări, mai greu de explicat, am ajuns la televiziune, unde mi-a fost de mare folos calitatea de cunoscător al istoriei şi teoriei filmului. Am realizat emisiuni de cultură cinematografică, precum şi alte diverse teme: istoria filmului românesc, documentarul, avangarda cinematografiei româneşti. La urmă am încercat să folosesc experienţa acumulată pe parcursul a trei ani pentru ceea ce mă pasiona în mod deosebit – istoria şi teoria teatrului. După un concurs, am devenit cercetător la secţia de istorie şi teorie a teatrului a Institutului de Istorie a Artei de pe lângă Academia Română. Şi acolo am rămas mai bine de 30 de ani, timp în care mi-a apărut şi lucrarea despre Caragiale, ce urmează să fie completată. Paralel, am şi alte preocupări. De exemplu, am cercetat curentele artistice în teatrul românesc, investigaţiile fiind adunate într-un volum despre suprarealiştii noştri din anii 40-47. Mai recent mi-a apărut un studiu despre cum s-a manifestat expresionismul, apropo, şi despre Löwendal, care a avut decoruri expresioniste aici, la Cernăuţi, de exemplu, la spectacolul „Crimă şi pedeapsă”.

– Nu pot să nu vă întreb despre cunoscuta noastră comună, o fiinţă foarte dragă mie, poeta Adela Popescu…

– N-aţi pus mâna pe ultima ei carte încă? Are prefaţa scrisă de mine…

– Am trei volume din seria „Între noi – timpul”, dar nu şi ultimul. Cel cu 115 poeme?

– Da, tot aşa se numeşte, acesta-i crezul ei – să tot adauge şi să-şi „crească” aceeaşi, unică carte. De data aceasta a adăugat, dar a şi exclus unele versuri, ca să-i iasă exact 115. Ştiţi că este obsedată de magia cifrelor. Noi ne cunoaştem din 1956, de la nunta Adelei cu George Munteanu. Pe George îl cunoşteam cu doi ani mai înainte, căci am fost colegi de facultate. Eu, înainte de teatrologie (uite, asta nu v-am spus), am făcut un an de regie de film, unde am dat peste George, care venise de la Bilca, îmbrăcat ţărăneşte, în costum popular, ca să susţină admiterea la facultatea de regizori de film. Dar cum am intrat amândoi, aşa am şi plecat la sfârşitul anului. El s-a dus la literatură, iar eu la teatrologie. De atunci se perindă firul prieteniei noastre.

– Sperăm că acest fir va lega un nod temeinic şi la Cernăuţi, unde o să reveniţi pentru mai multă vreme. Cel mai fericit moment pentru noi ar fi să poposiţi la Cernăuţi, însoţind, în calitate de cronicar al vieţii teatrale, vreo trupă de actori din Bucureşti.

Maria TOACĂ