18 august 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU RĂDĂCINI ADÂNCITE ÎN ROMÂNITATE, ÎNFLOREŞTE ŞI RODEŞTE ARBORELE FAMILIEI COSTAŞ

19 decembrie 2019 р. | Categorie: Noutăţi

De vreo 15 ani port în gând dorinţa de a scrie despre o familie de buni gospodari şi frumoşi români – soţii Diana şi Nicolae Costaş din Horecea Urbană. Găsisem şi momentul potrivit – Dragobetele, sărbătoarea îndrăgostiţilor la români. Mai întâi am sunat-o pe Diana, care la acel moment se afla în concediu de maternitate, îngrijind de mezinul Costel. Tânăra mămică o avea de „ajutor” pe fiica Maria, care, fiind încă de vârstă preşcolară necesita nu mai puţină atenţie. La propunerea mea, Diana a răspuns ca o soţie din secolele trecute, ascultătoare de bărbat: „Vorbiţi cu Nicolae, cum va spune el, aşa vom face”. Probabil, aşa şi se cuvine într-o familie unde domneşte armonia – să nu ia hotărâri fiecare în parte, să decidă orice întrebare împreună. Atunci capul familiei mi-a spus că e prea devreme să se scrie despre ei, că încă n-au trecut prin vama încercărilor pentru a fi înfăţişaţi drept model de convieţuire familială.

Străbunii, ca o diplomă de nobleţe

Acum, când termenul de încercare a fost depăşit cu brio, când îi întâlnesc fericiţi ca în primii ani de căsnicie, de obicei la teatru, la spectacolele trupelor din România, când Costel cel micuţ a ajuns în clasa a opta, iar domniţa Maria e studentă la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, am revenit la ideea mea de mai înainte, adresându-mă direct lui Nicolae. „E din oameni gospodari”, spun despre el, românii din Horecea, dar şi cei statorniciţi aici de prin alte părţi. Bunul nume îi este cea mai valoroasă moştenire de la străbuni, însă, totodată, nu e uşor să-i menţii continuitatea. Oricât de sănătoase ar fi rădăcinile unui neam, ele se usucă dacă nu le alimentezi cu apa vie a hărniciei şi cumsecădeniei sau, mai ales, dacă le dai uitării, nu faci eforturi să le cunoşti până în străfunduri. Îmi amintesc cu câtă durere mi-a vorbit odată ultimul supravieţuitor al exilului siberian din această suburbie, Grigore Voronca, despre tinerii, dar şi oameni mai înaintaţi în vârstă, care nu ştiu nici măcar cum se numeau bunicii. „Mă întâlnesc cu unul, cu altul, îi întreb de bunei, uncheşi, mătuşi... În afară de părinţi nu ştiu nimic despre neamul lor, de aceea şi s-au lăsat românii noştri jefuiţi de pământ, înghesuiţi de străini, uitând de limbă, de mamă şi de tată”, mi-a spus întristat bărbatul, trecut prin calvarul deportării, a cărui inimă mai bătea stimulată de o mică baterie. De câţiva ani Grigore Voronca a plecat la strămoşii săi, pregătindu-şi singur, dinainte, locul veşnicii odihne – mormântul cu cruce. Dacă ar fi în viaţă l-aş contrazice, aducându-i-l în faţă pe Nicolae Costaş. De fapt, acest tânăr era pentru el o fericită excepţie şi nu şi-ar fi schimbat părerea datorită lui. Deşi îi despărţea un car de ani, erau inseparabili când trebuia de pus umărul întru folosul comunităţii – la restaurarea vechii biserici de lemn din cimitir şi ridicarea unei Cruci-simbol în memoria martirilor de la Horecea, la înzestrarea sfântului locaş Înălţarea Domnului de pe strada Rusă...

Să ne ierte badea Grigore (nu ne poate riposta nimic din lumea sa), însă Nicolae Costaş e convins că nu doar el, ci mulţi români din Horecea îşi cunosc rădăcinile cel puţin până la străbunici, în aceasta având un rol şi interesul profesorilor de la Şcoala nr. 13 din Horecea. Fiul său Costel, bunăoară, a alcătuit arborele genealogic al neamului, desigur, nu fără ajutorul tăticului, care, de rând cu activitatea de ghid la Universitatea Cernăuţeană, predă în această şcoală limba şi literatura română – clasele a VII-VIII. În privinţa păstrării documentelor vechi, a oricărei hârtii îngălbenite de ani i se aseamănă bunicii Veronica (din partea tatei), care a deţinut o adevărată arhivă a familiei. Şi din partea mamei a avut noroc de oameni foarte strângători şi păstrători în privinţa documentelor ce adeveresc vechimea neamului românesc la Horecea. Bunicul Dumitru Tomniuc, născut la 1898, a fost pălămar la Biserica Înălţarea Domnului, cea din cimitir, din care cauză în 1944, vânat de „striboci” (lacheii regimului sovietic de ocupaţie), a nimerit în lagărul morţii din Karelia, la Onega. Revenit acasă mai mult mort decât viu, s-a ataşat mai departe de vechia biserică. În 1939, când a fost sfinţit locaşul cel nou de pe strada Rusă, biserica din cimitir rămăsese numai pentru slujbele de înmormântare. Degrabă, după război, frumoasa biserică construită de români a fost închisă de puterea ateistă, creştinii din Horecea rămânând să se închine în vechiul lor locaş deteriorat de vicisitudinile timpului. Prin anul 1963 li s-a interzis să-şi înmormânteze morţii acolo. Redau aceste amănunte, relatate de Nicolae Costaş, pentru a ajunge la cele două condici, cu anii morţii şi cununiei horecenilor, preluate de la bunelul său. Deşi nu-l ţine minte, căci avea numai 2 ani când bunicul şi-a încheiat rostul pe pământ, îi cunoaşte virtuţile din povestirile mamei Ana, cea mai mică din opt copii ai soţilor Paraschiva şi Dumitru Tomniuc: „Bunelul trăia peste drum de cimitir. În 1980, înainte de a lua startul olimpiada de la Moscova, lucrători ai serviciului de securitate au scos din biserică toate odoarele – icoane, catapeteasma, de tot 28 de obiecte preţioase de cult. Prima încercare le-a eşuat, n-au putut lua nimic, căci enoriaşii s-au răsculat, apărând biserica. Atunci bunelul a ascuns acasă cele două condici: a morţilor începe cu anul 1860, a cununiilor – cu 1890. A doua oară, au venit două maşini pline de securişti. Au înconjurat biserica, lumea noastră n-a fost în stare să se opună. Din condica înregistrării răposaţilor îmi sunt cunoscute numele celor şapte martiri, împuşcaţi la Lunca. În toamna anului 1941 ei au fost deshumaţi din groapa comună, aduşi de neamuri acasă şi înmormântaţi creştineşte lângă biserică, pe deal. În condică este notat că au fost scoşi din groapa comună de la Lunca”.

Despre bunicul Dumitru, nepotul Nicolae mai ştie că a avut de suferit din cauza fratelui său Dionisie, militar de profesie, dispărut în timpul războiului. După ce s-a zvonit că trăieşte la Bucureşti, neamurile de la Horecea mulţi ani n-a avut zile liniştite. Copoii securităţii sovietice le făceau din când în când vizite, interesându-se dacă n-au primit scrisori sau vreo veste. Neamurile „bucureşteanului” nu aveau cu ce să-i bucure, deoarece Dionisie Tomniuc timp de 15 ani a păstrat tăcerea, fiind şi în România o persoană suspectă din cauza trecutului său de refugiat din Bucovina ocupată. S-au întâlnit după 1960, când au început „dezgheţurile” lui Nichita Hruşciov. 

Deoarece am pornit de la rădăcini, Nicolae Costaş nu putea să nu amintească şi de renumita sa bunică Paraschiva Tomniuc, fiica lui Petre Florea, investită de horeceni cu numele „Moaşa”. Mâinile ei au ajutat să apară la lumina zilei mai mult de o mie de horeceni, căci, în acele timpuri, rar care femeie năştea la maternitate. Cu toate că nu avea şcoală specială, după război i s-a propus să lucreze asistent medical în oraş, dar a refuzat oferta avantajoasă, rămânând să-i servească pe horeceni, care o chemau când aveau probleme cu travaliul animalelor de pe lângă casă. Bunica Paraschiva era o femeie extraordinară în mai multe privinţe. Odată, mergând cu căruţa la Rădăuţi, a intrat într-un fel de cazinou, s-a aventurat şi a luat jackpot-ul. Ca să scape de corvezile impuse de regim (la săpat tranşee, la tăiat pădure şi altele) şi-a alăptat mezina, pe Ana (mama lui Nicolae), până la patru ani. Numai femeile care aveau copii de ţâţă erau scutite de munca silnică. Îi cunoştea şi micuţa Ana pe „striboci”. Cum numai îi zărea pe drum, alerga la sânul mamei.

Cresc continuatorii

De vreo cinci ani nu mai este bunica Veronica, păstrătoarea memoriei neamului. A plecat la cele veşnice şi tata Ion, lăsându-l pe fiul Nicolae să ducă mai departe cinstea membrilor familiei, adunaţi grămăjoară într-o galerie de portrete de epocă în casa mamei Ana. Pentru nepoţii Maria şi Costel casa mare a bunicii este ca un muzeu, unde ei şi-au cunoscut stră-străbunicii. Când copiii în dorinţa lor grabnică de a ajunge la rădăcini încurcă ramurile, tatăl le vine în ajutor. „Tu, Costel, porţi numele străbunicului Constantin Costaş, iar dacă vei avea un fiu va trebui să-i pui numele Ion, căci aşa s-au numit bunicul tău şi tatăl străbunicului”, îi dă de grijă Nicolae Costaş băiatului său, amintindu-i şi de un stră-străbunic, născut la Ceahor, tot cu numele Nicolae, căsătorit la Horecea cu Irina Florea, undeva prin anul 1870. Cu evlavie este pomenit în familie unchiul Gheorghe, care şi-a sfârşit viaţa în exilul siberian.

Toţi aceşti unchi, bunei şi străbunei au făcut carte la şcoala de nouă ani din Horecea, una dintre cele mai vechi din ţinutul Cernăuţiului. De această şcoală este strâns legat destinul urmaşului lor, Nicolae Costaş. Simţind între aceşti pereţi duhul străbunilor, n-a căutat pentru copiii săi, aşa ca alţi conaţionali, „altceva mai prestigios”. Întotdeauna s-a bucurat de susţinerea soţiei Diana, băştinaşă din mândrul sat de români Mahala. Reuşita fiicei Maria este cea mai bună dovadă că soţii n-au dat greş. Cu cei şapte ani de acasă şi ştiinţa primită în modesta şcoală de la Horecea Urbană, Maria a absolvit cu eminenţă gimnaziul „Alexandru cel Bun” cu predarea în limba română, doi ani consecutiv obţinând primul loc la olimpiada de limba şi literatura română, etapa republicană, fapt pentru care a primit bursă din partea preşedinţiei Ucrainei. Îi păşeşte pe urme şi frăţiorul Costel, elev în clasa a VIII-a, de curând premiat la olimpiadele de istorie şi română (etapa orăşenească). 

Rezultatele obţinute la evaluarea externă de fetiţa timidă, cum îşi caracterizează părinţii fiica, combat afirmaţiile şefilor de la Ministerul Învăţământului Ucrainei că elevii din şcolile cu predarea în limba română înregistrează cel mai scăzut punctaj la testările de stat. Maria Costaş, absolventă a Gimnaziului „Alexandru cel Bun” (anul 2019), a dat dovadă de rezultate excelente, acumulând la evaluarea externă de stat 193 de puncte la istoria Ucrainei, 191 la limba ucraineană şi 188 la limba engleză. Amintim că maximul e de 200 de puncte, ceea ce atestă că proaspăta absolventă putea să intre la orice facultate cu profil umanitar din Ucraina. Povestindu-mi despre performanţele fiicei sale, Nicolae a ţinut să evidenţieze că şi alţi elevi din clasa profesoarei Severina Pavel (bunăoară, Cristina Şabanova) au obţinut un punctaj la fel de înalt. Cu toate că le erau deschise uşile aşezămintelor de învăţământ superior din Ucraina, cei mai buni (cinci din cei 12 absolvenţi), printre care şi Maria, au ales să înveţe la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. „Am cerut sfatul şi binecuvântarea stareţului Melchisedec de la Mănăstirea Putna. Sfinţia Sa ne-a îndrumat spre lumina cărţii la Universitatea din Suceava”, mi-a mărturisit Nicolae despre emoţiile şi frământările ce-i încercau pe ambii părinţi înainte de a-şi trimite fiica la studii în România. Urmărind-o de mică pe Maria cum cântă la vioară, cum îşi etalează pe scenă calităţile artistice – la festivalul „Florile dalbe”, la recitalul-concurs de poezie eminesciană – m-am interesat dacă s-a încadrat în activitatea artistică a studenţilor suceveni, dacă şi-a luat costumul popular. „Vioara şi costumul popular o aşteaptă acasă. Acolo studenţii sunt ocupaţi ziua întreagă, deseori au lecţii şi seminare până la ora opt seara”, mi-a răspuns Nicolae, dezvăluind că fiică-sa este o cititoare pasionată. Acum o aşteaptă să vină pe mai multe zile în vacanţa de Crăciun, să umble, ca în copilărie, cu colinda şi să primească colindători. Părinţii îşi îndeamnă copiii la colindat. Doar atât timp cât pe la casele de pe malul Prutului răsună cântări româneşti de proslăvire a Naşterii Mântuitorului va dăinui şi limba noastră, şi sufletul românesc la Horecea.

Maria TOACĂ