29 martie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SUCEVENIUL – DE UNDE VEGHEAZĂ NEÎNCETAT SPIRITUL NEAMULUI

9 septembrie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

ÎŞI  VEDE  ROSTURILE  VIEŢII  ÎN  CONSACRARE,  CU  TRUP  ŞI  SUFLET,  BAŞTINEI  ŞI  GRAIULUI

Cu Patria mereu în suflet, legat prin toate fibrele spiritului de scumpa sa vatră strămoşească – Suceveni, profesorul, istoricul şi cercetătorul Todor NICOLAEVICI îşi vede rosturile vieţii în consacrare, cu trup şi suflet, Graiului Matern, Baştinei. Or, graţie  sârguinţei şi muncii  fără preget, dragostei ce-i izvorăşte în suflet de la rădăcini, din sentimentul sublim al iubirii de Neam şi Ţară, osârduitorul cronicar al meleagului natal, Todor NICOLAEVICI, prin cele trei cărţi – „SUCEVENIUL – VATRĂ  STRĂMOŞEASCĂ” (apărută în 2008),  „SUCEVENIUL – O  ENIGMĂ  ÎNCĂ  NEDEZLEGATĂ” (2010), „SATUL  DE  LA  CONFLUENŢA  SIRETURILOR” (2013) –  înalţă sacre catedrale de dăinuire străbunilor, de unde veghează neîncetat spiritul neamului.

„Dacă porneşti din Crasna lui Ilschi în jos pe valea Sireturilor şi treci prin Igeşti, Pătrăuţi şi Cupca, la confluenţa Sireturilor ajungi în Suceveni, sat nici prea mare, nici prea mic, dar cu un trecut istoric deosebit. Suceveniul este pomenit oficial încă de pe timpul lui Alexandru cel Bun, în 1431.

Satul, în decursul existenţei sale, a aparţinut şi Mănăstirii de la Putna. În rest, a fost sat liber, sat de răzeşi agricultori şi crescători de animale. Acest sat, prin apariţia şi existenţa sa, a jucat un rol oarecare în apropierea cetăţii Patridava. Această vecinătate mă face să cred că trecutul respectivei aşezări a fost strâns legat de soarta cetăţii... Se mai crede că aceste pământuri au fost donate de domnul Moldovei unor ostaşi pentru anumite merite, obţinute în luptele cu năvălitorii... Istoricul şi omul de ştiinţă Mihail Brofman îşi amintea că, în anii de studenţie, împreună cu colegul său de studii Em. Bucov, a citit o carte, unde se povestea despre întoarcerea lui Ştefan cel Mare cu oastea sa de la luptele din Codrii Cosminului spre Suceava. Poposind pe locurile unde se unesc Sireturile şi văzând frumuseţea ce-i înconjoară,  propune doritorilor să rămână aici cu traiul...”.

Referindu-se la originea baştinei sale, că satul Suceveni e pomenit documentar într-un uric din 1431, de pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), analizând atent și logic anumite momente din trecutul îndepărtat, autorul ne sugerează convingerea că aceste locuri erau populate cu mult înaintea documentului amintit. Or, cea de-a 3 culegere apărută în anul curent – „Satul de la confluenţa  Sireturilor” –  e ca o carte rară deschisă pentru actuala şi viitoarea generaţie, ca  să culeagă din ea bobul adevărului istoric de la rădăcini, de la origini.

Relevând perioadele istorice prin care a trecut ţinutul bucovinean, în special satul de baştină, Suceveni,  când s-a aflat în componenţa statului Dacia (sec. I î. H. şi sec .I d. H.), apoi, când Dacia a devenit provincie romană (106-271, sec. II-III  d. H.) şi se trece la creştinism, la scrisul latin, din amestecul limbii dace şi celei romane, apare o limbă nouă – Româna; când e dominată de slavi (sec. IV-IX) şi alte popoare războinice migratoare; când face parte din formaţiunea statală Ţara de Sus (sec. IX-XI), apoi  cnezatul Moldova (sec. XIV), care ajunge la apogeul înfloririi sale pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504); când se află sub autoritatea Imperiului Otoman (1505-1774), timp în care Moldova şi-a păstrat autonomia economică, culturală şi religioasă, când Sucevenii, ca şi Ţara de Sus a Moldovei, sunt cedate de către Poartă Austriei, în 1853 Bucovina primind statut de Ducat în componenţa Austro-Ungariei; când, conform tratatului de pace de la Saint-Germain, Austria renunţă la ducatul Bucovina în favoarea României (1918-1940 şi 1941-1944), autorul persistă asupra descrierii zguduitoarei tragedii ce a marcat soarta dramatică a românilor bucovineni după ce Ţara de Sus a Moldovei a fost răpită de Diavolul venit de la Răsărit – imperiul sovietic. Din această perioadă de tristă pomină ne-au rămas rănile sângerânde în suflet – masacrele din februarie 1941 de la Lunca şi de la Fântâna Albă de la 1 aprilie acelaşi an, deportările în Siberia, Kazahstan, în lagărele staliniste de pe malul lacului Onega, Karelia, trimiterea cu forţa la munci silnice în Ural şi la minele din Donbas (1940-1941, 1944-1946) etc; colectivizarea forţată din 1947-1948, exterminarea românilor băştinaşi în închisorile şi gulagurile staliniste, foametea organizată din 1946-1947; deznaţionalizarea populaţiei autohtone.  Chiar şi acum, când Ucraina e de peste 22 de ani independentă, suntem învinuiţi de toate păcatele: că avem prea multe drepturi, că românizăm şcolile şi satele noastre din rădăcină româneşti, că România e ţară imperialistă şi cuceritoare de teritorii străine, că suntem venetici pe pământurile străbune etc. Se recurge la diverse şiretlicuri pentru a ni se ucrainiza satele şi şcolile noastre româneşti, pentru a ne deviza în”moldoveni”  şi români cu scopul de a nu fi a treia după numărul populaţiei minoritate din Ucraina.

„Se ştie că Bucovina a suportat toate stăpânirile, reprezentanţii cărora au găsit de cuviinţă să poposească pe aceste locuri. Începând cu perioada cumano-tătară şi până la cea sovietică am fost nevoiţi să gustăm din toate paharele stăpânitorilor. Şi în pofida faptului că toţi îşi aveau paharele proprii...toate aveau unul şi acelaşi conţinut – să dispărem de pe faţa pământului...Ocupaţia sovietică cu o deosebită stăruinţă s-a străduit să ne limiteze graiul, mereu amintindu-ne că lucoarea ne vine de la răsărit, că limba noastră n-are nici o perspectivă... Bucovina a trecut prin diferite încercări şi toţi trecătorii s-au străduit s-o modeleze după chipul şi asemănarea lor, dat viaţa ne-a învăţat cum să trăim pe acest pământ multstrădalnic şi în decursul timpurilor ţinutul nostru a devenit un model de convieţuire armonioasă. Şi tocmai acum, când se depun multe eforturi pentru trezirea sentimentelor naţionale, la noi, în Bucovina, a fost creată o societate a moldovenilor din regiune... Devenind cetăţeni ai Ucrainei, ne străduim să ne comportăm corect, respectând legile ţării...Ştim că limba română se studiază în peste 150 de universităţi din lume, iar aici, la ea acasă, în Bucovina, e mai suspectă decât flota rusă în Sevastopol. De ce se întâmplă acest lucru, ce vină purtăm?

Suntem români – cu limba, cultura, datinile noastre – dar cetăţeni ai Ucrainei, recunoaştem şi respectăm acest fapt, însă dorim ca şi alţii să ne respecte reciproc. Şi dacă mass-media e chemată să consolideze societatea, cu ce drept în unele ziare de limbă ucraineană apar jigniri la adresa noastră. Am ajuns până acolo, încât şi cel mai important ziar românesc din ţinut , „ZORILE  BUCOVINEI”, e rebotezat în „Steaua Bucovinei” şi ponegrit în fel şi chip de acelaşi An. Tonescu  (ziarul „Ceas” din 2 februarie 2011). În această publicaţie, în ultimii 20 de ani, n-am găsit nici un cuvânt prietenos la adresa noastră, a românilor...Presa ucraineană s-a ridicat şi împotriva înmormântării cadavrelor ostaşilor români, căzuţi în cel de-al doilea război mondial, pe teritoriul ţinutului nostru. Cu ce sunt vinovaţi aceşti martiri de nu au dreptul nici la mormânt? ...Neamul meu nu e răzbunător şi nici dornic de sânge, e blajin, răbdător şi ascultător faţă de lege, îşi stimează vecinii...În prezent, ca niciodată, avem nevoie de unire, înţelegere, respect reciproc şi omenie....Noi, românii, ca şi ucrainenii, am trecut prin toate grozăviile iadului – ocupaţie, deportări, foamete, exproprieri. Am participat, împreună cu etnia ucraineană, la obţinerea unei ţări democratice şi suverane. Atunci pentru care păcate suntem priviţi ca nişte venetici?”.

SĂ  NE  CUNOAŞTEM  TRECUTUL  PENTRU  A  NE  PUTEA  FĂURI  VIITORUL

Cele trei cărţi ale suceveneanului Todor NICOLAEVICI ne transpun în momente de vârf ale unui trecut glorios, aprofundându-ne în atmosfera evenimentelor majore de la începutul veacului XX, când cele mai de marcă personalităţi din Ţara de Sus a Moldovei, la Congresul Naţional din Bucovina, au făurit, în 1918, unirea cu Regatul României, regăsindu-ne într-o perioadă defăimată, când suntem  din nou oprimaţi şi  înjosiţi, ucrainizaţi forţat, când peste pământurile vechii Dacii mai persistă vremurile vitregite, se mai abat încă negurile înstrăinării de Grai şi Neam.

Incontestabil rămâne adevărul că evenimentele majore, descrise atât de emotiv de autor în cele trei volume, plămădite din trupul românismului, sunt o  inestimabilă comoară istorică şi documentară pentru urmaşi, dezvăluindu-ne destinul tragic prin care a trecut atât satul său natal, Suceveni, cât şi întreaga noastră Bucovină, răpită, trunchiată de la Patria mamă şi înstrăinată, soartă vitregă ce a marcat destinul multor români bucovineni,  despărţiţi prin sârma ghimpată de fraţi, părinţi, rude şi Ţară.

Unite într-o singură antologie, într-o impunătoare monografie a satului natal Suceveni, cele trei cărţi ar constitui pentru urmaşi un incontestabil tezaur istoric, înveşmântat în podoabele şi canavaua limbii române, în iubirea de neam, de străbuni. Doar astfel, aflând adevărul, ei să nu se dezică de Neam, să nu se înstrăineze de Limbă, de Rădăcini, să-şi cunoască trecutul pentru a-şi putea făuri viitorul.

Felicia NICHITA-TOMA