CINE NU S-A PĂTRUNS DE TRAGEDIILE ROMÂNILOR RĂMAŞI ÎN AFARA ŢĂRII NU NE ÎNŢELEGE SUFERINŢELE

De obicei, ceasul spovedaniei în faţa cititorilor, cărora le-am slujit o viaţă, îmi bătea la momentele aniversare ale ziarului. Din cei 79 de ani pe care îi va împlini „Zorile Bucovinei” în luna februarie 2020, mai mult de jumătate, 41 întregi, îmi aparţin într-o oarecare măsură şi mie. Nu mai pun pe cântar greutăţile şi durerile, căci peste toate prevalează bucuria de a face ceea ce-mi este scump şi drag sufletului. Acum, cel mai mult aş vrea să cred că tot ce a semănat bun „Zorile Bucovinei” pe ogorul românismului din acest ţinut înstrăinat va dăinui, va înflori şi va rodi în inimile conaţionalilor, că nu vor dispare idealurile promovate de noi odată cu încetarea apariţiei ziarului tipărit pe hârtie.

Ajungând la un sfârşit de drum, fără a avea certitudinea că începe altul în faţă, simt necesitatea de a recunoaşte în faţa cititorilor că am greşit nu de puţine ori cu cuvântul. De fapte nu vorbesc, căci ele, faptele, m-au afectat (benefic sau nefast) numai pe mine sau pe oamenii apropiaţi din preajmă. Cuvântul, însă, multiplicat în mii de exemplare de ziar, a avut alt impact, depăşind propria-mi arie existenţială. Preluând unele clişee, neîndoielnic frumoase, ce se lipesc mieros de suflet, de multe ori am scris că „nu e român cel care n-a fost măcar o singură dată la Iaşi” sau, impresionată de alte tărâmuri pitoreşti ale României, am repetat fraza în diverse variante „... care n-a fost măcar o singură dată la Putna, la Voroneţ, la Alba Iulia, ... la Cheile Bicazului, la Sarmisegetuza, ... pe Valea Prahovei, în Munţii Vrancei la Mănăstirea Soveja, unde Alecu Russo a descoperit capodopera populară „Mioriţa”, la cimitirul Bellu din Bucureşti, unde îl „troienesc aduceri-aminte pe Eminescu” etc...”.

Îmi dau seama cât de subiective sunt aceste ispititoare constatări. Doar am putea, pe bună dreptate, să le atribuim oricărui tărâm unde se respiră româneşte. Acum aş accepta consacrata vorbă doar în formula: „Nu cunoaşte cu adevărat suferinţa neamului românesc cel care nu s-a pătruns de tragediile românilor rămaşi în afara graniţelor, n-a trăit la Cernăuţi măcar câteva luni...”. Dacă cei din Ţară ar fi mai aproape de noi şi ne-ar înţelege cu adevărat necesităţile spirituale, n-am fi ajuns astăzi să ne deplângem soarta.

Cât priveşte vorba că „nu este român cel care n-a fost măcar o singură dată la Iaşi, Putna, prin multe, multe alte locuri emblematice, nu face s-o ţinem la inimă. Scriind acestea, mă gândesc în primul rând la cei mai apropiaţi, la oamenii din satul natal. Majoritatea sătenilor care m-au înconjurat în copilărie n-au călătorit nicăieri mai departe de Cernăuţi, nici la înmormântarea rudelor apropiate din România n-au avut posibilitatea să plece, dar nu pot spune că n-au fost adevăraţi români.

Putem să-l primim în suflet şi să ne închinăm la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Putna fără a parcurge drumul până la mănăstire, fără a-l vedea aievea, aşa cum ne închinăm la Dumnezeu – nevăzut, dar nelipsit şi simţit pretutindeni şi în toate. Dar se poate să cutreierăm Ţara în lung şi lat, ca un oarecare turist străin, fără să auzim (să înţelegem) glasul Mioriţei.

Maria TOACĂ