DE 20 DE ANI, STATUIA VEŞNIC TÂNĂRULUI EMINESCU ADUNĂ SUFLAREA ROMÂNEASCĂ LA CERNĂUŢI

Ca martoră a unor evenimente de excepţie înscrise în istoria revigorării conştiinţei naţionale a românilor din nordul Bucovinei, tot mai des mă încearcă întrebarea în care segment din acel răscolitor trecut aş opri maşina timpului. În multe „gări” m-aş reţine dacă ar fi posibil miracolul întoarcerii în trecut, dar cu mai mare bucurie mi-aş prelungi popasul în anul 2000. Am intrat atunci în noul an cu frumoase izbânzi în urmă şi mari speranţe în faţă. În ultimul deceniu al secolului XX am revenit în albia firească a limbii noastre, la alfabetul latin – o realizare epocală pentru românii din spaţiul post-sovietic. Mileniul doi s-a încheiat cu împlinirea unui vis, care ne-a marcat viitorul: după un îndelungat refugiu Eminescu a revenit la Cernăuţi, în oraşul adolescenţii, a primei poezii, primelor lacrimi şi dureri...

Desigur, Eminescu n-a lipsit nici până atunci din inimile celor care în toate timpurile au simţit româneşte. Însă fiecare îi purta dorul, îi citea şi-i cânta poezia în singurătate. Din 2000, anul declarat în lume al lui Eminescu, am început să ne manifestăm identitatea adunaţi la statuia Poetului de zilele naşterii şi morţii sale, de Sărbătoarea Marii Unirii, de Ziua Limbii Române... Unii pot reproşa că e prea puţin să venim ca la paradă, cu osanale, de câteva ori pe an, pentru a ne afişa patriotismul. Oricum ar fi, locul din micul scuar din centrul oraşului, unde se înalţă statuia lui Eminescu, este Mecca românilor din Cernăuţi. Deja al douăzecilea an ne strângem aici ca la Zidul Plângerii din Ierusalim să ne mărturisim durerile. Posibil, unii conaţionali vin şi mai des cu prieteni, cu oaspeţi de pe alte meleaguri. În primele săptămâni după dezvelirea monumentului îi întâlneam pe sculptorul Dumitru Gorşcovschi în fiecare zi în faţa statuii, admirându-şi opera, la care a lucrat vreo şase ani. Când încă nu-i văzusem aievea plăsmuirea artistică, l-am întrebat în ce direcţie va fi îndreptată privirea Poetului. „Eminescu va privi la soare şi înspre gimnaziul unde şi-a făcut studiile”, mi-a răspuns sculptorul, ţinând să precizeze că locul n-a fost impus de autorităţi, ci ales de fruntaşii comunităţii româneşti, de nucleul Societăţii „Mihai Eminescu”, conduse la acel moment de maximă responsabilitate de poetul Arcadie Opaiţ. Răsfoind colecţia „Zorilor Bucovinei” din perioada respectivă am găsit multe articole semnate de cititori din diverse localităţi care lansau propuneri referitor la compoziţia sculpturală. Românii noştri se interesau în ce fază se află lucrările, cine-i autorul, cerând ca acesta să fie român, căci numai un suflet românesc poate să-l întruchipeze pe Eminescu „aşa cum ne-am dori să-l vedem la Cernăuţi”. Din relatarea despre festivitatea deschiderii la Cernăuţi, la 15 ianuarie 2000, a Anului internaţional Eminescu mi se pare demn de amintire următorul pasaj: „Prima pagină din „Evanghelia spirituală a poporului nostru” a fost deschisă de profesorul Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române. Cuvântarea domniei sale, în româneşte şi în ucraineană despre valoarea universală şi actualitatea operei eminesciene, m-a adus cu gândul la un eveniment însemnat din istoria românilor – 12 octombrie 1912. Atunci, la inaugurarea Catedrei de Istorie a Românilor la Universitatea Cernăuţeană, Ioan Nistor, în prezenţa unui public numeros a vorbit despre însemnătatea istorică a românilor în nemţeşte, ţinând să dovedească mai convingător că românii deţin un rol de frunte între neamurile din sud-estul Europei”. 

E de menţionat că autorităţile ucrainene şi-au asumat finanţarea totală a lucrărilor, însă din cauza tărăgănării statuia a fost dezvelită nu la 15 ianuarie (la sărbătorirea a 150 ani de la naşterea Poetului), ci la 15 iunie 2000. Consemnând mai sus că în 2000 Eminescu s-a întors la Cernăuţi dintr-un îndelungat refugiu am avut în vedere dispariţia în 1940 a bustului Poetului din parcul Arboroasa. Acel bust ce-l înfăţişa pe Poetul creator al Luceafărului, operă a artistului ieşean Richard Hette, a fost dezvelit la 7 decembrie 1930. Din unele surse aflăm că n-a fost distrus de sovietici, ci evacuat la Bucureşti înainte de ocuparea ţinutului, iar în prezent se află în faţa Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Botoşani.

Maria TOACĂ