06 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CÂND VA CREŞTE PUIUL MAMEI…

11 septembrie 2013 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Lumea de prin părţile noastre, indiferent de limba vorbită (ucraineană, română, rusă), are „frumosul” şi incurabilul obicei să strige în gura mare. Mai ales, de când fiecare (mic, mare, tânăr, bătrân, prinţ sau cerşetor) stă cu mobilul la ureche, discreţia a dispărut cu desăvârşire. Mergând pe stradă, în transportul public, prin magazine, rar om să nu stea la taifas cu cineva invizibil. Uneori, după durata convorbirii şi absurditatea celor auzite, mi se pare că unii doar se prefac că au un interlocutor pe undeva, ci, mai curând, vorbesc singuri cu sine. Călătorind câteva minute cu troleibuzul, poţi afla cine şi ce a mâncat de dimineaţă, cum şi cu cine a dormit noaptea trecută…

Nu e frumos să ascultăm convorbirile străine, îmi va obiecta vreun cititor bine crescut. Sunt întrutotul de acord, însă nu pot să-mi bag bumbac în urechi, când o persoană necunoscută vociferează cu mii de decibeli prin preajma mea. Vrând-nevrând, îmi întind antenele, mai ales că uneori aud şi „prostii” ce par foarte interesante. Astfel, conectându-mă la unda hazliului, de voie, de nevoie, am ascultat mai bine de o oră tirada unei tinere femei, pesemne către soţul ei după cum reieşea din cele ce-i spunea la telefon.

Îndeplinind de la un timp şi rolul de bunică, în acea zi îmi plimbam nepoţica prin parc. La momentul când a adormit în cărucior, mi-am ales un loc mai ferit şi umbros, pe o bancă din apropierea unei mămici ce stătea cu un copilaşi, de asemenea adormit în cărucior. M-am gândit că în acel loc nu ne vor deranja decibelii guralivilor, va fi mai multă linişte. Dar de unde? Tânăra ba răspundea, ba suna la celular, strigând fără să-i pese că-şi va trezi pruncul. Îi tot lămurea bărbatului de unde să ia banii, cui să plătească şi cum să aducă marfa acasă. Se vede că acela era cam într-o ureche sau prost de tot, căci femeia îi repeta întruna aceleaşi indicaţii. Până la urmă, iritată la culme, a pus punct, răstindu-se: „Du-te acasă, omule, nu trebuie să cumperi nimic, vin eu peste o oră şi voi rezolva totul!”.

Apoi a mai vorbit, probabil cu o prietenă, despre timp, imprevizibila înnourare şi ploaia ce se prevestea. Dintr-odată mi s-a înseninat pe suflet. Ceva foarte duios a ajuns la urechile mele. „Te-ai sculat, puiul mamei”, am auzit-o, îngânând dulce în română, pe mămica aplecată deasupra căruciorului, care până atunci a conversat la telefon doar în ucraineană. Copilaşul i-a întins mânuţele, cerând „papă” şi apă. Câţiva porumbei au aterizat lângă noi, unul mai îndrăzneţ ciugulind fărâmiturile din mâna micuţului. Apoi şi-a luat zborul. „Vezi, păsărica a zburat, mergem şi noi acasă”, i-a spus mămica, aranjându-l cu grijă în cărucior. Între timp, a sunat-o iarăşi soţul şi ea şi-a reluat firul discuţiei în limba lui…

***  

N-aş fi evocat acest caz neînsemnat, dacă nu s-ar vehicula ideea că numai de dorinţa părinţilor depinde în ce limbă vor vorbi şi vor învăţa copiii lor. Există nenumărate împrejurări nefavorabile păstrării identităţii româneşti pe aceste meleaguri. Şi tot mai puţini din generaţia tânără sunt în stare să li se opună, mai ales în situaţia când politica statului, atât de dreaptă şi echitabilă faţă de toţi cetăţenii, are destule metode camuflate pentru a ne îndepărta de origini. Şi cine ştie dacă „puiul mamei”, când va creşte mărişor, va avea posibilităţi să înveţe în limba auzită deasupra leagănului, iar mămica lui – tărie de caracter să se împotrivească valului de deznaţionalizare.

Maria TOACĂ