19 septembrie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SEDIUL „ZORILOR BUCOVINEI” A FOST PRIMUL LOC DIN CENTRUL CERNĂUŢIULUI UNDE A FLUTURAT TRICOLORUL ŞI S-A VORBIT ROMÂNEŞTE

17 ianuarie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

A fost şi nu mai este. Mai mult de jumătate de secol ultimul nivel al clădirii nr. 5 de pe cea mai frumoasă şi mai încărcată de istorie stradă din centrul Cernăuţiului (artera pietonală numită: „Domnească” sub stăpânirea austriacă; „Iancu Flondor” în perioada românească; „O. Kobyleanska” de la „eliberarea sovieticilor” şi până acum), a fost unul din puţinele locuri unde românii se simţeau la ei acasă. De fapt, mulţi ani casa „Zorilor Bucovinei” a fost mai largă, redacţia deţinând două niveluri. Deşi din cauza greutăţilor financiare cu peste 20 s-a renunţat la o bună parte din spaţiu, în ultimul deceniu localul „Zorilor Bucovinei” se transformase într-un adevărat centru cultural, care-i aduna sub pavăza limbii române pe conaţionalii cu dragoste de neam, promova tinere talente. Înzestrată cu tablouri emblematice – ale lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Iancu Flondor, sala ce servise de cabinet predecesorilor redactorului-şef Nicolae Toma, el preferând un mic birou, căpătase prestanţa de salon al valorilor româneşti. Această sală, care a găzduit renumiţi artişti, scriitori, cântăreţi, urma să devină un muzeu al perpetuării valorilor şi rezistenţei cuvântului românesc în nordul Bucovinei. 

Era atât de al nostru acest local, încât mulţi dintre vizitatori (oaspeţi) nici nu-şi imaginau că este un spaţiu închiriat, pentru care redacţia plăteşte în fiecare lună primăriei oraşului, că redactorul-şef Nicolae Toma are mereu dureri de cap când expiră contractul şi trebuie să solicite autorităţilor oraşului prelungirea lui. Nu doar încetarea tipăririi ziarului, ci şi eliberarea sediului „Zorilor Bucovinei” e o pierdere regretabilă pentru români, în mare parte locuitori de la sate, care intrau la redacţie cu diverse probleme sau, pur şi simplu, să ne spună „bună ziua”, să audă vorba românească. E greu şi dureros să trecem pe lângă această clădire ca pe lângă un loc străin, e ca şi cum am trece pe lângă casa părintească ce nu ne mai aparţine.

Maria TOACĂ