13 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

TRISTĂ ZI ÎN JOC ŞI CÂNTEC

12 septembrie 2013 р. | Categorie: Limba noastră cea română

Mă gândeam „La balul cenuşăresei”, ca titlu pentru aceste consemnări de la ediţia a XXIV-a a Sărbătorii „Limba Noastră cea Română”. Dar nu numai lipsa de prospeţime m-a făcut să renunţ la el. Nu s-a întâmplat minunea ca în binecunoscuta poveste, adică să bată ceasul magic şi umila cenuşăreasă să reapară în chip de prinţesă. Şi-apoi, nici limba noastră nu e o cenuşăreasă, chiar dacă multora dintre noi nu le pasă, lăsând-o într-o stare de plâns. Limba Română rămâne în făptura-i de crăiasă, nesupusă şi sus-pusă, chiar şi atunci când ne înstrăinăm, renunţăm la ea ca la ceva inutil ce ne „întunecă” viitorul, o punem într-un ungher la bucătărie printre blidele nespălate… Murim noi ca oameni demni de respect, dar nicicând nu va apune Limba Română. Or, Ea dăinuieşte în eternitatea eminesciană, în doine şi balade îngânate de izvoare, iarbă şi frunze, dacă vocea omenească a urmaşilor celor ce-au fost odată români va înceta să le cânte. Mult aş vrea să pot spune, aşa cum am scris în repetate rânduri pe parcursul anilor, că la acest început de septembrie am mai renăscut, ne-am mai înălţat cu o Duminică a limbii române, însă trebuie să recunosc inconsolabilul adevăr că de cele mai multe ori am fost captiva iluziilor, prada amăgitoarei euforii, şi că, în realitate, de fiecare dată mai muream cu o „sărbătoare”. Iar manifestarea din toamna aceasta, începută atât de emotiv şi monumental de vocea tânărului interpret Dumitru Caulea (de curând dirijor al Corului popular „Dragoş Vodă”), ne-ar fi lăsat cea mai grea piatră pe suflet, dacă n-ar fi fost salvată cu enorma-i încărcătură de sincer patriotism implantat în dorul de românitatea înstrăinată de către incomparabilul interpret, compozitor, actor, dar mai mult decât toate un mare român, TUDOR GHEORGHE, sosit la Cernăuţi datorită faptului că actuala ediţie s-a bucurat de un sprijin efectiv din partea Patriei istorice, în special a Institutului Cultural Român.

Ne smerim cu voie bună

De la bun început, trebuie să menţionez că multă lume adunată în sala de spectacole a Teatrului Naţional Academic „Olga Kobyleanska” a rămas încântată de programul artistic, însoţind evoluările artiştilor amatori cu aclamaţii de „Bravo!”. Dar am văzut şi lacrimi de durere pentru „ţopăiala” haotică dezlănţuită pe scenă, şi ochi care nu ştiau unde să se ascundă de ruşine. Organizatorii, probabil, au lăsat programul artistic la voia întâmplării, ştiind că publicul nostru, setos de puţină înviorare, înghite şi aplaudă orice kitsch cu pretenţii de evoluare scenică. Dar nu e chiar aşa, căci am observat sus, la balcon, un bărbat mai în vârstă, ce arăta mai mult a simplu ţăran decât a intelectual, care flutura flamura tricoloră numai după fiecare evoluare demnă de simbolul nostru naţional. E de prisos să notez că n-a avut multe ocazii pentru ridicarea Tricolorului.

Şi dacă tot am transformat, de mulţi ani, Ziua Limbii Române, într-un prelung concert, apoi s-ar cuveni ca acesta să fie un spectacol select al celor mai preţioase talente, de care nu ducem lipsă, în pofida împrejurărilor vădit ostile prosperării spirituale a românilor din nordul Bucovinei. De ce am început mai întâi cu „numerele artistice”, deşi organizatorii principali, ei îndeplinind şi rolul de moderatori, – preşedintele Societăţii „Mihai Eminescu” Vasile Bâcu şi vicepreşedintele Nicolae Şapcă – le-au rânduit printre mesaje de salut, cuvântări elogioase consacrate limbii române, câteva opinii mai dure?.. Pentru că nici această ediţie n-a făcut excepţie de la cele precedente, fiind marcată de o gălăgioasă petrecere. Raza de bucurie ne-a venit de la Corul „Dragoş Vodă”. A fost plăcut să observăm cum creşte, întinereşte şi se desăvârşeşte, mai ales acum, când în faţa colectivului apare un talent atât de strălucit – Dumitru Caulea. Prin vocea sa, versurile lui Grigore Vieru „Pentru Ea” ne-au răscolit până în profunzimea fiinţei cu întrebarea dacă ne mai este teamă de păcate? Desigur, nu pe cei care veniseră să asculte cât de „dulce-i vinul”, în situaţia când trăim într-o permanentă mare de amar. Aplaudată a fost şi revederea cu rapsodul din Voloca, profesorul şcolar Nicolae Mintencu, vechile sale cântece aşternându-se ca balsamul pe rană, la fel ca şi melodiile (una tristă, alta veselă) interpretate de tânărul talent răsărit la Ropcea, Ilie Caraş. Domnişoara Marinela Nedelcu din Carapciu ne-a convins, doinind duios, că „dorul e mai greu decât un sac de sare”, iar de la Mihorenii Herţei, o frumoasă copilă, Adriana Lupu, cu memorie fenomenală şi măiestrie actoricească, a recitat o odă pentru „Limba care-i numai dor,/ E cununa cea de aur,/ Unui neam nemuritor”. Ansamblul folcloric „Moştenitorii” al liceenilor din Chişinău, condus de Valeriu Chiper, a demonstrat adevărate perle populare şi, după cum se cuvine oaspeţilor, n-au fost limitaţi în timp, uitând că ce-i prea mult, până la urmă strică. Dirijaţi de Gheorghe Şapcă, „Fiii Arboroasei” ne-au încurajat cu îndemnul „Sus inima români!”. Salutabilă este tendinţa grupului vocal de la Catedra de muzică a Universităţii Cernăuţene de a cânta româneşte, dar ar trebui cineva să le dea de înţeles că „Bade, pălărie nouă” nu e unica, nici cea mai reprezentativă melodie a românilor din Bucovina.

Lingura de dohot au turnat-o ansamblurile coregrafice, exceptând „Mugurelul” din Pătrăuţii de Jos, membrii căruia au apărut în costume populare autentice. Înţelegem că tinerii din Molodia, localitate românească ucrainizată, trebuie încurajaţi şi stimulaţi pentru a participa la manifestările româneşti. Însă nu există nici o scuză când pe scena Teatrului Academic se face un fel de discotecă. La club, admitem, se poate, dar nu şi în templul Melpomenei. Era mult mai bine primit dacă acei tineri dansatori ar fi recitat câte o strofă din „Luceafărul”, sau orice poezie în română – fie cu greşeli, cu poticneli. I-am fi înţeles şi aplaudat sincer, simţind că au cu adevărat dragoste românească. În acelaşi stil au evoluat şi membrii ansamblului folcloric din Mămăliga, raionul Noua Suliţă, „ostropăţul” lor dovedind că n-are cine să-i înveţe folclorul autentic. E mare păcat că tezaurul strămoşilor rămâne fără de moştenitori. Copiii n-au nici o vină şi, cu siguranţă, aşteaptă laude pentru străduinţa lor. Nu pun la îndoială că la fel de aprins ar dansa „Coasa”, „Alunelul” şi alte piese populare româneşti, numai dacă ar avea îndrumători iniţiaţi în arta veritabilă a coregrafiei populare. 

Câţi duşmani mai avem pe lângă perfida nepăsare?

Pentru prima dată, în ultimul deceniu, conducerea Societăţii „Mihai Eminescu” a lansat iniţiativă de a elabora în ajun un proiect de rezoluţie pentru Sărbătoarea „Limba Noastră cea Română”. Convocarea conferinţei de la 31 august, întregită armonios de tradiţionalele „Respirări” ale scriitoarei Doina Cernica din Suceava, a fost stimulată şi de faptul că anume această dată pentru prima oară a primit statutul de sărbătoare naţională oficială atât în România, cât şi pentru românii de pretutindeni. Din păcate, „concepţia” sărbătoririi a rămas doar un presupus proiect, chiar şi puţinele propuneri înaintate urmând să fie adunate „mai apoi” într-un „Apel”, care s-ar fi cuvenit să fie auzit, adoptat şi votat de întreaga adunare la Sărbătoarea Limbii. Însă doar în treacăt, fragmentar, au fost amintite propunerile Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, pe care le aducem încă o dată în atenţia cititorilor:

1. A marca anual, la 31 august, Ziua Limbii Române, astfel sărbătorind împreună cu românii de pretutindeni, în mod oficial, Limba Maternă, patrimoniul nostru lingvistic.

2. În scopul implementării Legii Ucrainei „Cu privire la principiile politicii de stat în domeniul limbilor”, participanţii la Sărbătoarea „Limba Noastră cea Română”, societăţile naţional-culturale româneşti din ţinut să se adreseze către fracţiunea majoritară din Consiliul Regional şi cele raionale Hliboca, Storojineţ şi Noua Suliţă, din consiliile de orăşel şi săteşti, cu propunerea ca la sesiunile următoare, prin intermediul deputaţilor români, Limbii Române să i se acorde statutul de limbă regională în localităţile în care 10% şi mai mult o constituie românii.

3. A se adresa conducerii DMAI al Ucrainei în regiunea Cernăuţi cu rugămintea de a face lumină şi de a publica în presa din ţinut rezultatele cercetărilor vandalizării bustului lui Mihai Eminescu din centrul raional Hliboca, conform cărora crima săvârşită a fost calificată ca fiind doar „un act banal de huliganism”, să fie date publicităţii numele vandalilor şi pedeapsa aplicată vinovaţilor. Publicarea în presă a rezultatelor anchetei va fi de învăţătură pentru alţi răufăcători, ca asemenea cazuri criminale să nu se mai repete.

Probabil au fost înaintate propuneri (de care nu avem cunoştinţă) şi din partea altor societăţi româneşti. Sperăm să le vedem în curând puse în aplicare şi să se împlinească vibrantele urări adresate de Consulul General al României la Cernăuţi, dna Eleonora Moldovan, atât în mesajul cu prilejul Zilei de 31 august, cât şi la Sărbătoarea de duminică: „Am o deosebită plăcere să particip la această sărbătoare, care e un prilej deosebit de a fi împreună. Cernăuţiul cu atât mai mult e în sărbătoare, pentru că-l avem prezent printre noi pe maestrul Tudor Gheorghe. E o bucurie pentru Consulatul României la Cernăuţi de a se reuni cu Dumneavoastră sub genericul limbii române. Alături de alte sărbători naţionale, acum avem oficializată şi Sărbătoarea Limbii Române – spaţiul nostru comun de valori şi simboluri naţionale, ce trebuie transmise mai departe copiilor noştri, generaţiilor tinere”. Şi ca o replică celor ce se îndoiesc de viitorul limbii române, dna Eleonora Moldovan a amintit că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, limba română a devenit una din limbile oficiale ale acestei organizaţii, fiind vorbită în prezent de 28 milioane de persoane de pe întreg mapamond. Făcând o trecere în revistă a celor două luni de activitate de la preluarea mandatului, dna Consul General a menţionat îmbunătăţirea relaţiilor cu persoanele juridice în vederea simplificării depunerii dosarelor de vize, urmând să fie optimizate legăturile şi cu persoanele fizice. Ne-ar plăcea să credem că merităm mulţumirile dumneaei, în numele Statului Român, „pentru tot ce facem ca limba şi cultura română să fie promovate şi îngrijite, aşa cum se cuvine la români”.

De la inimile numeroşilor oaspeţi din România ne-a adresat un frăţesc mesaj Ioan Abodnăriţei, consilier la Consiliul Judeţean Suceava, iar cei mai mulţi (scriitoarea Lucia Olaru Nenati din Botoşani, preşedinta Asociaţiei „Universul prieteniei”, Rodica Rodean din Iaşi, preşedinta Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Carmen Andronache) au avut timp pentru comunicări sufletiste la lansarea de carte de la Casa noastră naţională. Autorităţile locale ne-au acordat atenţie prin adjunctul guvernatorului Vitali Timirivski, care nu ne-a promis nimic. Dar nici nu era momentul oportun, căci nu suntem în preajma vreunei campanii electorale. În calitate de coorganizatoare a ediţiei actuale ne-a salutat dna Aurica Bojescu – din partea Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” şi a parlamentarului Partidului Regiunilor Ion Popescu. Deoarece chiar în acea dimineaţă „deputatul nostru”, după cum a mărturisit dna A. Bojescu, luase calea aerului spre Strasbourg pentru a promova vocaţia europeană a Ucrainei, ne-am mulţumit cu citirea mesajului său şi un „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.

Dumitru Covalciuc, scriitorul, publicistul, folcloristul şi unicul din membrii prezidiului Societăţii „Mihai Eminescu” care şi-a manifestat deschis poziţia, s-a grăbit să-şi exprime bucuria „că Ionel Popescu şi-a amintit de la Strasbourg de noi şi ne-a transmis un mesaj”, stârnind hohote de râs în sală. Dar imediat veselia s-a stins, când oratorul a trecut la punctele cele mai vulnerabile: „Ce frumos ar fi fost astăzi dacă reprezentanţii societăţii moldovenilor de la Noua Suliţă (organizaţie manipulată nu ştiu de cine) ar fi avut îndrăzneala să urce pe scenă şi să recunoască că moldoveneasca este aceeaşi limbă română. Anul acesta, în martie, în sala Filarmonicii a avut loc sărbătoarea limbilor materne, comunitatea noastră fiind prezentată ca purtătoare a două limbi – română şi moldovenească. Avem o lege perfectă care a fost votată de Parlamentul Ucrainei. De ce nu îndrăznesc toţi primarii din localităţile cu populaţie majoritar românească să convoace sesiuni şi să ridice deputaţii mâinile pentru Limba Noastră. În acest ţinut, unde lui Mihai Eminescu i se retează capul, unde sfântul Ştefan cel Mare aşteaptă de 16 ani să fie înălţat pe postament, unde Casa lui Aron Pumnul se va repara încă 25 de ani, unde pe această scenă trebuia să fie o trupă românească, limba română are trei duşmani de moarte. Primul este nepăsarea noastră de a o îngriji, a o cultiva, a o transmite generaţiilor tinere; al doilea ofensiva slavonismului (limba română e o insuliţă într-un ocean slav); al treilea – europenizarea vieţii noastre (se distrug familii, copiii sunt duşi de mamele lor prin ţări străine…)”. Oratorul ne-a întrebat dacă mai vrem monumentul lui Ştefan Vodă pe moşia lui, dăruită de domnitorul Bogdan II. Am ridicat mâinile şi am strigat într-un glas „Da!”. Ce va urma mai departe, depinde oare numai de primul nostru duşman – nepăsarea? După aceste sensibilizări mi-a fost straniu să aud din gura lui Dumitru Covalciuc „bucuria că în ultimul timp nu se încearcă ucrainizarea unor şcoli româneşti şi că la Hliboca în toate şcolile se va preda româna ca limbă străină.

Mai apoi am clarificat de la domnul academician Vasile Tărâţeanu că e vorba doar de doleanţa ca limba română să fie introdusă drept obiect de studiu în şcolile ucrainene din satele româneşti, cum, de exemplu, sunt Ceahor, Molodia, Colincăuţi etc. Aici aş adăuga şi localitatea Tureatca, unde învaţă „din marea dorinţă a părinţilor” mulţi copii români din satele vecine – Sinăuţii de Jos, Stăneşti, Bucovca... Dl scriitor şi preşedinte al Fundaţiei „Casa Limbii Române”, Vasile Tărâţeanu, a atins şi alte laturi întunecoase, ce ne denotă deficitul de demnitate şi absenţa tăriei de caracter: „În 20 de ani, nu fără sprijinul celor de la putere, am pierdut 20 de şcoli. Oare numai părinţii sunt vinovaţi? Au pus umărul şi autorităţile noastre. Trecând prin satul Boian, unde tatăl lui Ciprian Porumbescu a fost preot, de unde începe „Doina” eminesciană, astăzi nu vom observa nici o inscripţie în limba română. Orice colectiv artistic poate învăţa un dans românesc, însă suntem români atunci când vorbim, simţim, avem credinţă românească”.

Liturghia lui Tudor Gheorghe

Lecţia cum trebuie să fim, să ne menţinem coloana vertebrală şi cum s-ar ţese o sărbătoare a graiului matern ne-a dat-o Tudor Gheorghe – cel mult aşteptat. Or, am răbdat ore în şir perindările scenice numai de dragul acestui incomparabil trubadur al dorurilor româneşti. „Era cel mai nimerit să fi apărut Tudor Gheorghe după corul „Dragoş Vodă” sau să se fi anunţat o mică pauză”, am auzit de la mulţi participanţi la manifestare. Artistul a mai evoluat la Cernăuţi cu 15 ani în urmă, la un congres al intelectualităţii româneşti. Nu-mi amintesc ce probleme au stat atunci pe ordinea de zi, dar ţin bine minte apariţia lui Tudor Gheorghe, mesajul cântecelor sale, marcate de iritarea că a fost nevoit să aştepte o zi întreagă după cortină. De data aceasta maestrul, în pofida aşteptării, a apărut liniştit, emoţionat doar de întâlnirea cu românii dornici de cuvântul său, de libertate şi dreptate. A venit nu numai cu chitara, ci şi cu o carte mare, de vreo 6 kilograme – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu. Trebuia să se ostenească el ca să ne deschidă acele pagini de străluminare în miracolul cuvântului românesc! Ascultându-l, mi-a venit năstruşnica idee de a-l ruga pe Tudor Gheorghe să le citească o lecţie profesorilor noştri de română, în marea lor majoritate (sau poate absolut) absenţi de la sărbătoare. De la cine ar mai afla profesorii, dar şi toţi noi, ce cântau românii din anul 1600, ce melodii răsunau „La margini de imperii”, care erau cele mai strălucite capodopere populare ale bucovinenilor, cât de melodios răsună în ziua de azi Miron Costin, Dosoftei, fraţii poeţi Văcăreştii, Nicolae Paulete, Alecsandri, nemaivorbind de poezia lui Grigore Vieru, cu care a început şi a încheiat recitalul! La poarta Raiului şi „în cuibul graiului” ne-am simţit cu Tudor Gheorghe, de parcă am fi asistat la o liturghie. Fiecare strofă cântată era însoţită de o sensibilă descifrare a cuvintelor, interpretul ajutându-ne să le gustăm splendoarea, să apreciem talentul incontestabil al celor ce le-au scris sau le-au transmis din gură-n gură. „Fiţi atenţi, ce frumuseţe de poezie!”, repeta întruna, când îşi odihnea o clipă chitara, prin vocea-i, ce ar mişca şi munţii, curgând parcă rugăciunile tatălui său din anii grei de închisoare pentru credinţă, şi ale tuturor românilor ce-şi duc viaţa ca între ziduri fără de ferestre.

***

Întrebat ce i-a plăcut mai mult la actuala Sărbătoare a Limbii noastre Române, lăsând la o parte evoluarea lui Tudor Gheorghe, la care nu avem nici un merit, un fost lider al Societăţii „Mihai Eminescu”, implicat activ în organizarea primelor ediţii, mi-a dat un răspuns sugestiv: „Depunerea de flori la monumentul lui Mihai Eminescu”. Într-adevăr, ce poate fi mai frumos şi mai de folos pentru sufletele noastre decât să ne întâlnim cu buchete somptuoase sau măcar o simplă floare la Eminescu – unicul reper de apărare şi zid de întărire, unicul spaţiu pur, neatins de interese mercantile!

Maria TOACĂ

Fotografii de Nicolae Hauca