06 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NE-A ÎNVĂŢAT SĂ FIM TARI ÎN SUFERINŢĂ ŞI CREDINŢĂ ROMÂNEASCĂ

16 martie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

În aceste zile de mare cumpănă, mai mult ca oricând avem nevoie de repere sufleteşti, de modele morale. Marele Boian cu Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, numită în cinstea ctitorului şi „a lui Ion Neculce”, l-a avut ca părinte duhovnicesc timp de jumătate de secol, din 1944, până l-au părăsit puterile pe Boris Ţapu dintr-o localitate din nordul Basarabiei. Sosirea lui la Boian îşi are ecou de legendă. Am auzit-o în mai multe variante, cea mai proaspătă fiind preluată de la profesoara Eleonora Bizovi. În primăvara anului 1944, când trupele sovietice ocupaseră deja nordul Bucovinei, toate cele trei biserici (ortodoxă, catolică şi greco-catolică), au rămas fără preoţi. Doi ţărani, Dumitru Sfeclă şi Costache Vicsici, au pornit pe jos la Cernăuţi, la Mitropolie, să ceară un preot ortodox român. Dumnezeu le-a scos în cale pe Boris Ţapu, preotul care avea să le fie călăuză duhovnicească mai mult de jumătate de secol, le-a sfinţit Tricolorul, a suferit alături de boinceni pentru dreapta credinţă, lăsându-le testament să rămână pe vecie buni români. Mai impresionant decât toate este că neînfricatul ţăran Costache Vicsici e chiar „Lordul” din tabloul lui Lowendal, artistul care picta în exclusivitate ţărani români, considerându-se şi el român prin libera opţiune.

Şi după ce şi-a făcut rost de un apartament la Cernăuţi, părintele Boris a rămas cu inima şi sufletul la Boian. La o vârstă venerabilă, a schimbat comodităţile de trai din oraş pe o casă sătească, dorind să-şi doarmă somnul de veci printre enoriaşii săi. Presvitera Zinaida spre sfârşitul vieţii zădarnic îl îndemna să se întoarcă la baştină. „Cum să plec acolo, dacă viaţa mea e aici?”, îi riposta soţul. Ducea un mod auster de viaţă, se deplasa la datorie ca orice om simplu cu autobuzul sau cu vreo maşină de ocazie. Pe la începutul anilor 90, părintele Boris venea în fiecare sâmbătă la Şcoala Medie din centrul Boianului să-i lumineze pe cei tineri cu mărgăritarele credinţei.

La vârsta când şi-a sărbătorit jubileul de 80 de ani şi jumătate de secol de slujire duhovnicească încă nu-şi simţea povara bătrâneţilor. Era prezent, cu numeroşi enoriaşi, la toate manifestările naţionale, în anii cei mai nefaşti pentru ortodoxie a reuşit să repare biserica de trei ori în interior şi de patru pe dinafară. După moartea celor doi piloni spirituali ai Boianului, părintele limbii române Vasile Bizovi (a. 2000) şi părintele duhovnicesc Boris Ţapu (a. 2001), viaţa spirituală a comunităţii a intrat în zona crepusculară. Au fost nedespărţiţi la toate faptele de folos românilor din ţinut, însufleţindu-i pe gospodari la lucrări durabile – înălţarea monumentului eroilor martiri, a bustului lui Ion Neculce. Ei au pledat pentru bustul lui Iraclie Porumbescu, salvatorul credinţei ortodoxe la Boian. Părintele Boris a sfinţit şi cu lacrimile sale Tricolorul arborat pe sediul primăriei, amintind întotdeauna la liturghii că „limba noastră-i limbă sfântă”. N-am mai văzut de atunci valuri de oameni din Boian la sărbătorile noastre naţionale. Epuizându-şi ultimele puteri, a reuşit să-l vadă hirotonisit pe tânărul Vasile Nicoriuc, pe care l-a îndrumat la învăţătură la Iaşi, lăsând astfel un slujitor cu rădăcini adânci în glia Boianului, demn de istoria lui seculară.

Maria TOACĂ