29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

BISERICA DIN ADÂNCIME, UNDE PLÂNG SFINŢI CU OCHII SCOŞI

27 martie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

Cumplita încercare prin care trecem astăzi ne readuce cu memoria şi inima nu doar la momentele fericite ale vieţii, ci şi la semnele vizionare pe care le primim uneori de sus fără a le lua în seamă, fără a le înţelege semnificaţia. Ca niciodată de când ne ştim pe lume, ne apropiem de Sfintele Paşti izolaţi în case. Ne gândim cu înfiorare că nu vom putea merge la slujba de înviere, dar, totodată, începem să ne întoarcem la Biserica din sufletele noastre. Cu zece ani în urmă am văzut aievea o astfel de biserică. Participând la ediţia II a Forumului Internaţional al Jurnaliştilor Români desfăşurat la Chişinău, am beneficiat de-o excursie în oraşul Căuşeni. Atunci am înţeles că există biserici în adâncime, care nu se înalţă falnic la cer, nu strălucesc orbitor la soare, ci, coborâte în pământ, răspândesc adevărata lumină a înălţimilor cereşti, aşa cum este excepţionalul lăcaş Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, care există şi rezistă de câteva secole în orăşelul Căuşeni din sudul Moldovei.

Cei care nu-i cunosc istoria, pot trece nepăsători pe lângă vechea căsuţă de piatră măcinată de ploi şi vânturi. Ar mai putea să se întrebe vreun călător de mai departe de unde această curăţenie într-o curte a nimănui. Şi doar apropiindu-se, va afla din inscripţia de la intrare că aceşti pereţi nearătoşi reprezintă un monument de arhitectură din secolele XV-XVI, aspectul lui sumbru fiind înnobilat de câteva legende tulburătoare. O legendă spune că pe timpul invaziilor tătarilor, creştinilor nu li se permitea să-şi ridice locaşurile de închinare la o înălţime mai mare decât nivelul unui călăreţ cu suliţa în mână. Ca să respecte rigorile asupritorilor, dar şi canoanele credinţei lor, creştinii de acolo şi-au adâncit biserica în pământ, iar iconostasul a fost pictat în zid de piatră, dar nu pe material de lemn, care se degradează la umezeală. O altă legendă glăsuieşte că, primind ordin să ridice o moschee, meşterii înălţau ziua templul mahomedan, iar noaptea, la rugămintea oamenilor locului, săpau în pământ biserica creştină. După ce au fost pictate şi frescele de iconarii Radu Voicu şi Stanciu, păgânii, aflând de „diversiunea” lor, au prefăcut biserica în grajd de cai şi au scos ochii sfinţilor din picturile murale. Dar n-au rămas nepedepsiţi: într-o noapte toţi caii au pierit. Autorităţile sovietice au dat dovadă de mai mult „umanism”, prefăcând biserica într-un depozit de păstrare a merelor. De fapt, nici nu mai aveau cui scoate ochii, căci după renovarea acoperişului şi pomparea permanentă a apei din interior, abia se observă segmente ale frescelor care întruchipau sărbători creştine, pe Iisus cu cei doisprezece apostoli, pe proroci şi alte scene biblice. Restaurarea frescelor necesită sume enorme. Însă, probabil, mai mare decât nevoia banilor este golul din sufletele contemporanilor, umplut cu un altfel soi de percepere a menirii bisericilor. Oare cu cât e mai strălucitor aurul cupolelor, cu atât ne este mai mare şi credinţa?

Maria TOACĂ