14 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

UN DIRIJOR CU HAR DE LA DUMNEZEU, VREDNIC DE MEMORIA ROMÂNILOR DIN BUCOVINA

15 aprilie 2020 р. | Categorie: Noutăţi

Era cu 25 de ani în urmă, până la reconstrucţia Şcolii Medii din Mahala, în toiul iernii, cu multă zăpadă şi ger năprasnic. Dornică de a-l cunoaşte pe profesorul Mihai Sainciuc, aşteptam în coridorul îngheţat a unei vechi clădiri unde aveau lecţii cei mai mici elevi. Până să se termine ora de muzică, mi-au delectat auzul cântările copiilor. Venisem de dragul lor, vestiţi colindători, instruiţi de un profesor fără de pereche. „Acolo unde cântă şcoala, cântă tot satul”, mi-a spus maestrul, ca mai târziu să spun şi eu că acolo unde cântă un cor dirijat de Mihai Sainciuc, înfloreşte şi cântă româneşte întreaga Bucovină. Or, degrabă după acea întâlnire, profesorul de muzică a fost rugat să preia corul „Dragoş Vodă”, rămas orfan după plecarea în străinătate a primului dirijor Vasile Vindereu.

De la înfiinţare, din 1992 şi până în timpul de faţă, adică pe parcursul a 28 de ani, corul n-a rămas de izbelişte, având noroc de dirijori talentaţi, cu mare dragoste de cântec şi tradiţii, militanţi pentru promovarea valorilor româneşti. Mihai Sainciuc, profesorul care le cerea elevilor să vină la lecţii cu caiete pline de cântece culese de la rapsozii satului, s-a prezentat în faţa coriştilor cu bogatul tezaur de la vatra străbună. Avea studii muzicale în cadrul unei şcoli pedagogice, însă era talentat de la Dumnezeu. Vesel, fire bonomă, devenea incredibil de exigent când apărea în faţa corului. Îndrăgitul interpret Gică Puiu, care-i ca o „cronică vie” a acestei vestite formaţiuni artistice, povesteşte că cel de-al doilea dirijor Mihai Sainciuc a făcut o adevărată revoluţie în desăvârşirea artistică a colectivului. Vasile Vindereu era mai indulgent cu „vocile false”, ca gospodina care trece peste mătură şi n-o ridică. Noul dirijor a venit cu disciplina impusă în şcoală. A înnoit repertoriul, începu să ajusteze piese pe mai multe voci, lui revenindu-i onoarea să-şi scoată coriştii în faţa regelui Mihai I al României, în memorabila zi de 30 mai 1999, când Majestatea Sa a vizitat comuna Bahrineşti din nordul Bucovinei... Lucra frenetic cu vocile, stăruind, aşa cum şi în anii de muncă în şcoală, să nu repete nici la un spectacol programul. El a fost „naşul” ansamblului vocal „Fetele din Bucovina”. Se consacra muncii creatoare dezinteresat, din dragoste şi entuziasm, numai moartea despărţindu-l de corişti. Inima a încetat să-i bată în 2005, la vârsta de 60 de ani neîmpliniţi.

Deşi a făcut şcoala pedagogică în ucraineană şi şi-a început cariera printre ucraineni, nu s-a îndepărtat de datinile străbune, cântecele de acasă însoţindu-l pretutindeni. În timpuri grele, cu mari sacrificii din partea familiei, tatăl îi cumpărase o armonică. Costa o avere – tocmai 45 de ruble. Când a ajuns în clasele mari, i-a cumpărat un baian, minunându-se că băiatul prinde atât de uşor melodiile fără să aibă închipuire de note. Nepoata acestui talentat muzicant, coristă şi solistă a ansamblului „Fetele din Bucovina”, profesoara Angela Procopciuc, mi-a deschis parantezele despre cum a reuşit familia să-l înzestreze cu instrumente muzicale: „Bunicii mei, Ştefan şi Domnica, aveau o livadă frumoasă, cărau fructe la oraş, cu coşuri mari purtate pe cap. Adunau bani ca să-şi poarte copiii în şcoli. Mătuşa Maria, născută în 1930, a făcut un an de liceu, dar ocupaţia sovietică i-a întrerupt studiile. Tatăl meu, Petru Sainciuc, a urmat Universitatea, a predat istoria şi limba română în şcoala din sat, unchiul Mihai şi-a realizat vocaţia pentru muzică. Ţărani fiind, bunicii puneau preţ pe carte. Când ne-au părăsit autorităţile române, tata era în clasa întâi. Învăţătoarea l-a chemat pe bunel la şcoală să salveze cărţile din bibliotecă. A cărat câţiva saci acasă şi le-a ascuns în grajdul de vite, clădind un perete dublu. Din acele cărţi, „O mie şi una de nopţi” mi-a însoţit copilăria, supravieţuind până astăzi”. Despre necazurile acelor timpuri i-a povestit tatăl cu vocea slăbită spre apusul vieţii. Angela îi păstrează mărturisirile înregistrate cu evlavie şi teama de a nu le pierde. La fel de scumpe îi sunt şi amintirile despre unchiul Mihai, muzicantul, de la care a moştenit dragostea de cântec.

Maria TOACĂ